De trei zile ascult playlistul Rosaliei și încă nu am ajuns la capăt, ceea ce la 69 de ore și 50 de minute se explică ușor. Lista, „1.000 TEMAS QUE TE DAN LUX", începe cu Motherhood și continuă cu încă 999 de piese, iar peste 35.000 de oameni au salvat-o deja. Rosalía a pus-o la capătul unei scrisori publicate pe Substack, la un an după apariția albumului Lux.
Scrisoarea se cheamă „Dar a Lux", un joc de cuvinte cu „dar a luz", care în spaniolă înseamnă a naște. A schimbat o literă și a păstrat tot restul.
Scrisoarea începe cu o scuză. Rosalía își cere iertare pentru Substackurile întârziate și explică de ce: când viața o aglomerează, nu mai poate gândi limpede, scrie mai bine în mișcare, dar prea multă mișcare o blochează, iar 2026 a fost un an rapid. Pentru scris îi trebuie oprire sau, în varianta ei, întinsul în pat. Așa a scris toată viața și leagă obiceiul de dormitorul de adolescentă.
Textul se citește ca scris de cineva care zâmbește tot timpul. Are un „jsjsjj" chiar în prima frază, un „jajja" pe la mijloc și o mărturisire că ei înseși textul îi dă cringe. Apoi citează două nume. Roland Barthes se întreabă, în eseul său „Plăcerea textului”, cine ar putea suporta contradicția fără rușine și adaugă că un astfel de contra-erou totuși se găsește undeva printre noi,“¿Quién sería capaz de soportar la contradicción sin vergüenza? sin embargo este contra-héroe existe“. Rosalía comentează scurt: ea încă nu.
Nick Cave, citat mai departe, spune că tăcerea e adesea alegerea celui care nu știe despre ce vorbește, are îndoieli sau se află în conflict. “No creo que el silencio sea violencia, complicidad ni falta de valentía, sino que el silencio suele ser la opción preferida cuando uno no sabe de qué está hablando, tiene dudas o está en conflicto, lo cual, en mi caso, ocurre la mayor parte del tiempo”. El e așa mai mereu, ea la fel, și de aceea scrie mai puțin decât ar vrea. Tăcerea o stânjenește, cu două excepții: una împărțită cu sora ei și una muzicală, aleasă.
Apoi vine propoziția pe care am recitit-o cel mai des. Ultimul an a fost unul dintre cei mai grei din viața ei și, în același timp, unul dintre cei mai însemnați. Rosalía desface cuvântul „a-și aminti" în latină: recordari, adică re- și cor, cordis, a trece din nou prin inimă, „Recordar viene de recordari: re- (de nuevo, volver a) + cor, cordis (corazón) = volver a pasar por el corazón”. Ca să nu rămână solemnă, adaugă imediat că îi tremură puțin vocea și îi strălucește obrazul, apoi cântă un vers în râs: “cuando nadieeee me veeee puedo seeeeer o no serrrr”...
Urmează întrebările serioase: dacă a făcut albumul în egală măsură pentru ceilalți și pentru ea, dacă l-ar mai face la fel, dacă s-ar mai apuca măcar de un disc ca ăsta. Despre catedrale scrie simplu: se gândea la ele în timpul lucrului și voia un album care să sune a catedrală. Nu știe dacă a reușit. I-a ajuns că a încercat.
Piatră și sticlă, o rază taie vitraliul și aterizează pe un genunchi de lemn lustruit de un veac de rugăciuni.
Cifrele vin la final, ca la cineva care a numărat: 3 continente, 17 țări, 57 de concerte. De acolo ajunge la limbajele iubirii. Spune că azi le numim și le deosebim atât de bine pentru că e mai ușor să numești iubiri decât să iubești. Și se întreabă: iubirea nu era limba maternă? Apoi, fără tranziție, trece la actele făcute din grijă pentru fani. Încearcă să trimită muzică oamenilor pe care îi iubește.
Recunosc că vreau să parcurg tot playlist-ul. La opt ore pe zi, ar ieși aproape nouă zile. Primele piese sunt, în ordine: Motherhood de BOD, This Woman's Work de Kate Bush, Heart Full of Love de Dave Richardson, două improvizații de Skriabin în interpretarea lui Leif Ove Andsnes, Mother's Love de Emahoy Tsege Mariam Gebru, I like it, I do de Vanessa Amara și Un vestido y un amor de Caetano Veloso.
Enumăr și mă opresc, pentru că titlul scrisorii mi-a spus deja ce voia să spună. Rosalía a întrebat dacă iubirea nu era limba maternă, iar cine pornește playlistul de la început aude exact limba aceea.
Mai departe, lista e ca o fereastră deschisă într-un oraș mare. Maria Callas cu Vissi d'arte urmează după un cor din Kiev. Spike Fuck cu 3:30 Psychosis stă lângă Klangkuenstler și Ski Aggu. Thelonious Monk are Abide With Me, Lola Flores Angelitos Negros, Patti Smith Because the Night, iar apoi vine Lacrimosa din Recviemul lui Mozart.
Jacques Brel cântă Ne me quitte pas înaintea lui Elis Regina și Jobim, iar Fanny Mendelssohn e pusă lângă fratele ei Felix. Prokofiev, cu Romeo și Julieta, e urmat imediat de Capulets de SALEM. Sid Vicious cu My Way se află lângă The Stooges. Squarepusher apare de două ori, Justice o dată, Miles Davis de două ori, iar The Cure cu Just Like Heaven se strecoară undeva printre toate acestea. Pe la mijloc apare și un cor de femei de la televiziunea bulgară. Regula nescrisă a oricărui mixtape e un artist, o piesă. Rosalía a ignorat-o, Abdul Basit Abdessamad vine cu cel puțin nouă piese la rând, Nina Simone cu opt piese una după alta, Queen cu trei de pe A Night at the Opera.
Cine face liste știe ce înseamnă asta. Ordinea ascunde o carte: cine a fost lângă cine, ce a urmat după ce. Aici ordinea se citește greu, pentru că piesele sunt prea multe ca să le poți ține în minte. Se pot ține însă blocurile, iar blocurile arată unde s-a oprit Rosalía mai mult. Am observat că aproape fiecare bloc lung e o voce, o limbă sau un instrument care-și continuă drumul, fără să fie întrerupt de altceva.
Poate scrisoarea și playlistul alcătuiesc, împreună, un manifest transgenerațional. Rosalía scrie că iubește să facă gesturi de recunoștință, iar lista de 1.000 de piese este gestul însuși: aceeași idee spusă o dată în cuvinte și o dată în muzică. Lista cuprinde toate generațiile. Între Mozart și Lana Del Rey trec mai bine de două secole, iar pe drum se opresc Fanny Mendelssohn, Maria Callas, Jacques Brel, Lola Flores, Nina Simone, Squarepusher și Justice, fiecare la fel de aproape de ascultător ca ceilalți.
Transmiterea se face pe linie maternă, în cuvintele ei: Rosalía se întreabă dacă iubirea nu era limba maternă, lista se deschide cu piese despre mame, iar „recordari" înseamnă, în explicația ei, a trece din nou prin inimă. Peste 35.000 de oameni au salvat lista, deci darul a fost primit. Rosalía nu comentează nicio piesă și se oprește la gest, iar gestul mi se pare partea cea mai coerentă a manifestului.
Sociologii au un cuvânt pentru ascultătorul acestei liste. Richard Peterson l-a numit, în anii ‘90, omnivor cultural: cineva a cărui distincție stă în a parcurge totul, de la operă la muzică populară, fără să se oprească la un singur gen „înalt“. Peterson descria un gust, iar lista Rosaliei se potrivește cu descrierea fără să fie forțată. Un sociolog sceptic ar adăuga că amploarea e și ea o formă de capital cultural, și ar avea dreptate pe jumătate. Cealaltă jumătate aparține lui Marcel Mauss, care a descris darul ca pe un ciclu: dai, primești, răspunzi. Rosalía dă. Cei peste 35.000 care au salvat lista primesc. Răspunsul rămâne la fiecare.
Scrisoarea spune clar că playlistul e un dar. Ceva pregătit pentru alții, de o persoană căreia îi place să pregătească. În treacăt trece și prin recunoașterea că a vrut să facă un disc ca o catedrală. Nu spune dacă playlistul e catedrala. Eu aș spune că e curtea ei dinăuntru.
Un pridvor, o lumânare, o mie de sunete căutate în noapte ca niște ferestre aprinse una câte una pe o stradă care urcă spre piață, iar la capătul ei o ușă de lemn lăsată întredeschisă.
Încă nu am ajuns la capăt. Vreau să ajung.
