Deci, Rosalía a lansat un album nou acum o săptămână. Se numește “Lux”, e al patrulea ei album de studio și, ei bine, după prima ascultare nu am știu dacă e o capodoperă sau dacă fata și-a pierdut complet mințile.

E împărțit în patru mișcări, da, mișcări, nu piese sau tracklist-uri obișnuite, pentru că evident că trebuia să fie complicat. E orchestral, ceea ce înseamnă că a renunțat la producția ultra-modernă de pe albumele anterioare în favoarea unor aranjamente ce ar putea fi cântate oricând într-o catedrală. Și, de fapt, cam ăsta e conceptul, pop meets muzică clasică meets temă religioasă/mistică.

Ceea ce mă face să mă întreb: chiar are nevoie lumea de asta acum? Sau e genul de ambiție artistică care o să pară genială peste zece ani și ușor pretențioasă acum? Nu știu. Dar cel puțin nu e plictisitoare. Și asta e ceva, nu?

Treaba e că Rosalía n-a făcut niciodată lucruri pe jumătate. Dacă o să facă un album despre misticism și orchestrații, o să fie cel mai mistic și orchestrat album pe care l-ai auzit vreodată. Îți place sau nu, trebuie să-i admiri curajul.

Cum sună și ce-și propune

Titlul e “Lux”, care înseamnă lumină în latină, dar probabil că Rosalía se gândește și la cuvântul catalan luxe, splendoare, fast, toată pompa aia. Ceea ce, sincer, pare destul de potrivit pentru un album pe care l-ai făcut cu London Symphony Orchestra dirijată de Daníel Bjarnason.

“MOTOMAMI”, discul anterior, era zgomotos, rupt, modern, te făcea să te simți cool doar ascultându-l. “Lux” merge în cu totul altă direcție. Orchestră, coruri care sună a rugăciune, pasaje care cer respect și liniște. Și apoi, în mijlocul orchestral-religios, mai aruncă și niște trap, electronice, bucăți de rumba, ca și cum nu s-ar putea abține.

Muzical, albumul oscilează între foarte mare și foarte de mic. Ai momente unde orchestra umple tot spațiul sonor, corzi, alămuri, percuție, totul stratificat și apoi brusc te trezești cu vocea ei singură, aproape a cappella sau cu un beat minimalist electronic care sună dezolant după toată amploarea orchestrală. Schimbarea constantă de densitate îți menține atenția pentru că nu te poți relaxa într-un sound consistent ce se poate schimba radical dintr-un moment în altul.

Producția alternează între secțiuni înregistrate live cu orchestra, cu tot cu respirația instrumentelor, cu imperfecțiunile acustice care fac sunetul să sune viu și pasaje ultra-procesate, digitale, unde vocea e fragmentată sau spațializată ciudat. Contrastul între organic și sintetic creează o tensiune constantă,  nu știi niciodată dacă următorul moment o să fie cald și uman sau rece și calculat.

A lucrat cu Caroline Shaw, compozitoare câștigătoare de Pulitzer, și se aude. Aranjamentele orchestrale au contrapunct, dinamici care te duc de la șoapte la explozii complete, grijă pentru detaliu. Corzile funcționează ca instrumente independente, cu propria lor logică melodică, nu-s deloc fundal frumos pus acolo să sune scump. Pharrell Williams și Noah Goldstein au lucrat pe alocuri la producție, aducând acel instinct pop care face ca albumul să nu se piardă complet în pretenții clasice, sunt momente unde ritmul vine înainte, unde hook-ul e clar, unde Rosalía îți amintește că știe să facă și muzică chiar dacă e înconjurată de violoncel și cor bizantin.

Albumul cere atenție completă, vocea Rosalíei trece prin toate registrele, de la flamenco tradițional la melisma orientală, de la șoaptă intimă la strigăt aproape de operă. Uneori e dublată, răsfrântă, procesată până devine mai mult textură decât voce umană. Alteori e complet goală, fără niciun efect, și asta după zeci de secunde de orchestrație densă te lovește mai tare decât orice forissimo ar putea s-o facă.

Forma, limbajul, colaborările

Albumul are 18 piese dacă îl cumperi fizic, unele lipsesc din versiunea digitală, ceea ce probabil o să enerveze pe cineva, undeva și e cântat în treisprezece limbi. Treisprezece. Fiecare limbă corespunde cu viața și povestea unei sfinte care i-a oferit inspirație. Spaniolă, latină, idiomuri arabe, japoneză, ucraineană și altele pe care le-am uitat deja. Adică, decizia asta îți arată cât de serios ia Rosalía ideea de album ca ritual multi cultural sau liturghie globală sau cum vrei să-i spui.

Pe album apar Björk, Yves Tumor, Carminho, Estrella Morente, Charlotte Gainsbourg, iar Pharrell Williams, Guy-Manuel de Homem-Christo și Noah Goldstein s-au ocupat de producție pe alocuri.

Practic, și-a adunat toată lumea pe care o admira sau care putea să o ajute să facă albumul ăsta să sune cum și-l imagina. Necesită, e drept, un anumit tip de încredere în tine sau, mai exact, un anumit tip de nebunie controlată.

Tema centrală: sacrul, femininul, inima ruptă

Rosalía a citit despre sfinte. Hildegard of Bingen, Rabia al-Adawiya, Sfânta Rosa din Lima, femei care au suferit, au avut viziuni, au fost beatificate sau venerate și care, presupun, i s-au părut suficient de interesante ca să le ia viețile și să le transforme în piese pop. Sau mai degrabă în piese pop-orchestrale-mistice.

Albumul vorbește despre misticism feminin, despre căutarea sensului când ești celebră și tot te simți goală pe dinăuntru, despre durere și despre cum o transformi. Sună foarte frumos teoretic, dar practic înseamnă că ia o despărțire urâtă, trădare, suferință, tot pachetul și o tratează ca pe un ritual religios.

Adică, în loc să scrie cinci piese despre un tip care a înșelat-o și ea va trece peste, că e fată bună, Taylor Swift style, Rosalía a decis să facă total opusul. Durerea devine gest sacramental. Iubirea ratată devine mit. Și funcționează, pentru că dacă tot suferi, măcar să suferi grandios, nu?

First single

Primul single se numește “Berghain", după clubul celebru din Berlin unde intri doar dacă arăți suficient de cool. Rosalía tratează clubul ca pe o catedrală și dansul ca pe o formă de rugăciune teatrală, aproape liturgică, cu toată greutatea rituală pe care o presupune asta.

Piesa sare dintr-o limbă în alta, germană, spaniolă, engleză și fiecare schimbare te dezechilibrează puțin. Versurile în germană sună solemne, cele în spaniolă revin la ceva mai personal, mai dureros. Björk și Yves Tumor apar pe undeva, pe acolo, și toate vocile lor te duc direct la un catharsis colectiv, o eliberare prin sunet. “Berghain” este excepția care contrazice regula că muzică actuală este proastă. N-am mai auzit catharsis în muzica pop de o veșnicie.

Berghain este un spațiu liminal, am ales cu grijă cuvântul, unde identitățile se topesc, unde intri ca o persoană și ieși ca altceva. Cluburi ca Berghain sunt considerate liminale, intri ca persoana de zi cu zi, cu job și responsabilități și pentru câteva ore exiști într-un spațiu unde timpul, identitatea socială și regulile obișnuite dispar. Apoi ieși dimineața și revii la viața normală. Practic, stai pe prag între două lumi. 

Rosalía tratează asta serios, prea serios pentru unii, probabil, dar ăsta e tonul întregului album, tranzit spiritual prin corp și sunet.

Analiza versurilor (ce spune, cum o spune)

Rosalía scrie versuri care nu-ți explică totul. Lasă spații goale, ambiguități, lucruri pe care trebuie să le simți mai degrabă decât să le înțelegi. Ceea ce, recunosc, poate fi frustrant dacă vrei claritate, dar funcționează dacă accepți jocul.

Obiectele religioase apar peste tot, relicve, cruci, icoane, și transformă durerea personală în ceva solemn. O despărțire devine relicvă, prețioasă, dar uzată, expusă privirilor. Practic, ia sentimentele banale și le tratează ca pe artefacte religioase. Unii ar putea spune că asta e pretențios, dar eu cred că o face ca să scape de banalitate. Știi cum e, dacă tot suferi, măcar să suferi epic. Treaba merge pentru că obiectele, crucea, icoana, vin încărcate cu secole de greutate emoțională. Când spune că inima ei e o relicvă, nu mai vorbește doar despre o relație ratată. Eu mă gândesc că e ceva sfânt care a fost profanat și merită venerație dar a fost tratat ca un obiect obișnuit. E o strategie lirică care îi permite să transforme subiectivul în mit și să facă din durerea ei ceva universal care depășește persoana Rosalía și devine simbol, femeia care suferă, femeia ca martiră, femeia ca sfântă. 

Schimbarea limbilor contează mai mult decât pare la prima vedere. O frază în germană sună rigid, contemplativ, distanță. Una în arabă devine rugăciune, ceva murmurat în intimitate. Spaniolă readuce căldura, familiaritatea, durerea directă. Fiecare limbă își aduce temperatura ei emoțională. Și toată babilonia face ca ritmul albumului să nu fie confortabil, nu înțelegi totul, dar asta e calculat. Rosalía vrea să simți mai degrabă decât să traduci. Iar asta creează un efect ciudat, când ascultă cineva care nu vorbește toate limbile, adică aproape toată lumea, există momente în care te simți exclus, dar într-un fel bun. Excluderea vine de la faptul că nu trebuie să înțelegi fiecare cuvânt ca să simți ce se întâmplă. Emoția transcende limba și Rosalía te pune în situația de a te baza pe ton, pe melodie, pe instinct. Schimbarea limbii devine o tehnică de a te scoate din confort și te obligă să asculți altfel.

Pe “Dios Es un Stalker" (care, apropo, e scurtată pe versiunea digitală) apare umor negru, Dumnezeu ca stalker. Poți s-o iei literal, un Dumnezeu care te urmărește, care vede tot, care nu te lasă în pace niciodată sau ca metaforă pentru viața de celebritate, unde toată lumea îți cunoaște fiecare mișcare, unde intimitatea ta devine proprietate publică. E absurd, dar și sinistru pentru că dacă Dumnezeu e omniprezent, atunci e și invaziv. Dacă te iubește, te și supraveghează. Și asta rezonează ciudat cu experiența celebrității, să fii văzută constant, să fii comentată, să fii urmărită. Rosalía taie scurt, brutal, direct, are fraze simple, imagini clare acolo unde tonul ar putea deveni pompos sau prea filozofic. Umorul negru funcționează ca un mecanism de apărare, dar și ca o recunoaștere a absurdului, viața ei publică este absurdă și singura reacție sanătoasă e să râzi amar de ea.

Referințele la sfinte, Hildegard von Bingen, Joan of Arc, Rosa din Lima, Rabia al-Adawiya, nu sunt acolo doar ca să arate că a citit cărți de istorie religioasă. Sunt oglinzi pentru femininul puternic dar mistuit, pentru femeia ca subiect al sacrificiului, pentru cea care are viziuni și e arsă pe rug sau uitată în obscuritate. Rosalía se poziționează în continuitatea lor, nu ca imitație ci ca succesoare spirituală. Ea e femeia modernă care suferă public, care transformă durerea în artă, care e venerată și criticată în același timp. Asta transformă albumul dintr-o confesiune personală, "iată ce mi s-a întâmplat mie", într-o mitologie, "iată ce se întâmplă femeilor care îndrăznesc să fie prea mult". Sfintele astea au fost toate femei care au depășit limitele acceptabile pentru epoca lor, Hildegard compunea muzică și avea viziuni mistice, Joan purta armură și conducea armate, Rabia refuza căsătoria și se dedica lui Dumnezeu. 

Ce funcționează?

Ambiția și curajul de a amesteca o orchestră simfonică cu pop, sacru cu profan, trap cu rugăciune. Când funcționează, e spectaculos, muzica te face să te oprești și să asculți cu atenție. Criticii au fost destul de impresionați: Pitchfork i-a dat o notă mare, NME a lăudat-o pentru că a zguduit lucrurile, Rolling Stone a folosit sintagma "instant clasic", ceea ce e riscant dar arată că lumea o ia în serios. Și ar trebui s-o facă pentru că puțini artiști pop încearcă ceva atât de ambițios și reușesc să n-o dea de gard.

Ce enervează?

Teatralitatea. Dacă nu ești dispus să te duci cu ea în călătoria asta spirituală-mistică-religioasă, probabil n-o să-ți pară prea mult. Imaginile religioase, invocarea sfintelor, tratarea despărțirilor ca ritualuri sacre, toate pot părea exagerate sau chiar calculate, o strategie de brand mai degrabă decât convingere reală. Pentru cine vrea pop direct, fără complicații, “Lux” cere răbdare și disponibilitate la ambiguitate. Nu poți să-l asculți pe fundal, te obligă să participi.

Sunt pasaje care îmi plac imediat și pasaje care mă scot din ritm, dar totul e unit de o voce clară și de o logică a riscului. Rosalía nu joacă la sigur și asta e de admirat chiar și când nu reușește perfect. Ea încearcă să reconfigureze pop-ul ca ritual, ca experiență sacră. Uneori funcționează superb, alteori se pierde în propria sa ambiție. Dar rămâne un moment curajos pentru muzică în 2025 și prefer oricând un eșec ambițios decât un succes sigur.

Concluzie 

Albumul sare constant de la confesional la teatral, de la intim la grandios. Ai momente în care Rosalía pare să vorbească direct cu tine, ca și cum ai fi singura persoană din cameră ca apoi, brusc, să intre orchestra și corurile și te simți de parcă ai fi într-o catedrală plină de oameni. Alternanță te ține treaz, nu te poți relaxa complet în niciun registru pentru că știi că se poate schimba oricând.

Și schimbarea limbilor adaugă un strat în plus de tensiune. Înțelegi jumătate din ce spune, poate și mai puțin dacă nu vorbești spaniolă, iar restul trebuie simțit. Ceea ce sună frumos teoretic, dar practic înseamnă că trebuie să fii dispus să te lași purtat de ton, de melodie, de emoția vocii ei, fără să te agăți doar de cuvinte. Pentru unii, ca mine, asta e frustrare pură, vrei să știi exact ce spune, vrei claritate. Pentru alții e fascinant, pentru că te obligă să asculți altfel, să fii atent la lucruri pe care de obicei le ignori, inflexiunea, pauza, felul în care respiră înainte de un vers. Depinde foarte mult de dispoziția ta și de cât de mult ești dispus să renunți la control.

“Lux” te face să te întrebi dacă Rosalía e un geniu sau pur și simplu refuză să facă lucruri normale. Probabil amândouă. Și dacă peste zece ani o să-l ascultăm ca pe un clasic sau ca pe un experiment ciudat care nu a mers complet, cel puțin acum, în 2025, a îndrăznit să încerce ceva pe care nimeni altcineva nu-l face.