Dacă asculți noul album al lui Bad Bunny, cel care tocmai a plecat acasă cu două premii Grammy foarte importante, pe un sistem audio care costă mai mult decât prima mea mașină, trăiești o experiență bizară. Privești un panou publicitar uriaș, de o claritate orbitoare, pe care scrie un mesaj profund despre umanitate, dar realizat integral din pixeli de o singură culoare. Mesajul e acolo, te lovește în piept, te face să te simți parte dintr-o mișcare globală, dar, muzical vorbind, te afli în fața unui peisaj plat.
Muzica s-a curățat aproape „terapeutic” de „excesul” de note. În 1986, Phil Collins (care a luat Grammy pentru album, deci un fel de corespondent preistoric al lui Benito) era un fel de ceasornicar maniac. „No Jacket Required” este o aglomerare de straturi, o polifonie de sintetizatoare și suflători unde fiecare milimetru de bandă magnetică trebuia să justifice o investiție de timp și talent. Aveam parte de o eră a „arhitecturii sonore”, unde un cântec pop era construit ca catedrală, cu fundație, arcade și vitralii armonice.
Putem privi, de exemplu, piesa „Take Me Home”. La o primă audiție superficială, poate părea anostă sau repetitivă din cauza pulsului hipnotic al percuției, însă este o capodoperă de stratificare. Collins adaugă progresiv texturi de sintetizator, voci de fundal care se întrepătrund și o dinamică a tobelor care crește organic. Repetiția este transformată într-o tensiune sofisticată.
Urc 10 ani, în 1996 cu Alanis Morissette și încă 10, în 2006 cu U2. Începem să asistăm la o mutare a centrului de greutate. Muzica a început să se bazeze pe textură și pe atmosferă. Alanis oferă imperfecțiunea organică în piese precum „You Learn” (de pe premiatul cu Grammy „Jagged Little Pill”, unde instrumentația vie și chitările acustice lasă vocea să respire fără corecții digitale.
Un deceniu mai târziu, Bono și ai lui miza pe ecoul unui idealism care încă mai avea nevoie de chitare reale. În „Sometimes You Can’t Make It On Your Own” (”How To Dismantle An Atomic Bomb” are 5 Grammy câștigate în 2006), U2 construia o atmosferă panoramică prin reverberații studiate și un dialog între instrumente care umplea spațiul cu o energie palpabilă.
Chiar și Taylor Swift în 2016 („1989” Grammy pentru cel amia bun album) păstra o structură narativă clasică, unde melodia era regină, iar producția digitală era doar servitoarea care îi ținea trena. În hitul „Blank Space (Taylor’s Version)”, deși producția este una minimalistă pentru acea vreme, fiecare sunet este plasat cu o precizie chirurgicală pentru a servi un cârlig melodic (hook) care evoluează pe parcursul celor trei minute.
Însă în 2026, cu Bad Bunny, am ajuns în era „furajului sonor optimizat”. Este o afirmație pur tehnică. Materialul sonor de astăzi este un produs de design industrial, creat să funcționeze perfect în condiții de zgomot urban, în căști de plastic și în clipuri de 15 secunde. Este o muzică a frecvențelor, nu a notelor. Phil Collins lucra cu nuanțe de culori, iar producția actuală lucrează cu densități. Îmn acest moment avem în față un perete compact de sub-bass care ocupă tot spațiul mental, lăsând foarte puțin loc pentru curiozitatea urechii.
Simplificarea are și o logică. De fier. Trăim într-o lume atât de saturată informațional, încât creierul nostru caută în muzică un refugiu liniar. Un loop de reggaeton care se repetă hipnotic timp de trei minute este echivalentul sonor al unui algoritm de scroll infinit. Cum așa? Da, te ține acolo, într-o stare de flux, fără să te oblige să procesezi schimbări de acorduri sau modulații neașteptate. Muzica a devenit un mediu de transport pentru carisma artistului și pentru mesajul său social.
Bad Bunny a reușit să devină o figură unificatoare, și este fascinată treaba asta, folosind un suport sonor atât de minimalist. Calitatea artistică s-a mutat din partitură în context. Analizăm cât de eficient este „patul” de sunet pentru a susține o stare de spirit colectivă și trecem cu vederea un lucru esențial pentru generațiile ‘80, ‘90, 2000, adică cât de ingenioasă este trecerea de la strofă la refren Artă utilitară? Da, unde sunetul este un fundal necesar, un zgomot alb ritmat care ne permite să ne concentrăm pe apartenența la grup.
La rece, observăm că muzica de Grammy din 2026 a abandonat dorința de a fi „frumoasă” în sensul armonic tradițional, preferând să fie „eficientă”. Designului a câștigat meciul pe care-l avea cu compoziției. În timp ce în 1986 te pierdeai în detaliile unei producții care părea să aibă adâncime infinită, astăzi te lași purtat de o suprafață netedă și lucioasă. Muzica a încetat să mai fie o destinație în sine și a devenit frecvența pe care emite un lider cultural. Este un minimalism industrial care, deși sărac în nutrienți muzicali, reușește să satureze o lume care a uitat cum să asculte liniștea dintre note.
