Nu că aș fi urmărit gala în direct. Am prins rezultatele dimineața, cu cafeaua, cum citești recenziile de albume: cu scepticism preventiv și o pregătire pentru dezamăgire. Dar să fiu sincer, de data asta... nu m-au dezamăgit complet. Ceea ce, în universul meu, înseamnă că s-a întâmplat ceva neobișnuit de bun.
The Cure sau despre cum dreptatea sosește întotdeauna cu întârziere
The Cure fac muzică esențială din 1979. Oamenii au plâns pe albumele lor, și-au sărutat primii iubiți pe „Lovesong", au trecut prin divorțuri cu „Disintegration" pe repeat. Dar Grammy-urile au decis abia în 2025 că „da, domnule Smith, muzica dumneavoastră chiar contează".
Într-un sens adolescentin, să primești primul tău Grammy după cincizeci de ani e ca și cum fata pe care ai iubit-o în liceu te-ar suna acum ca să-ți spună că, de fapt, îi plăceai și ei. E prea târziu ca să conteze în sensul clasic, dar suficient de important încât să te facă să te simți validat pentru toate acele nopți când ai ascultat „Disintegration” singur în cameră, convins că ești singurul care-l înțelege pe Robert Smith.
„Songs of a Lost World” a luat Best Alternative Music Album. Piesa „Alone" a câștigat la Alternative Music Performance. Și brusc, toți copiii care au purtat creion negru la ochi în '89 și și-au făcut „machiaj de Husky” și care acum au credite și probleme cu colesterolul s-au simțit văzuți. În sfârșit.
Robert Smith face muzică despre singurătate și apocalipsă de când majoritatea votanților Grammy erau în scutece. Faptul că Academia a decis abia acum că „da, tipul ăsta are ceva de spus" îmi arată că sistemul (l.o.l.) funcționează încet, dar sigur, fie o dovadă că sistemul e fundamental defect. Probabil ambele. Cert e că The Cure au reușit ceva spectaculos: au rămas fideli propriei melancolii atât de mult timp încât lumea a devenit, în final, suficient de tristă ca să-i ajungă din urmă.
Bad Bunny sau despre cum limba engleză nu mai e biletul de intrare
Dacă m-ai fi întrebat acum zece ani dacă un album integral în spaniolă poate câștiga vreodată Albumul Anului la Grammy, ți-aș fi zâmbit politicos și ți-aș fi recomandat să asculți ceva de pe Motown din anii '60, doar ca să-ți arăt cum funcționează de fapt industria asta.
„DeBÍ TiRAR MáS FOToS” e un album care își poartă identitatea ca pe o insignă, e în spaniolă pentru că asta e limba lui Bad Bunny, el vine din Puerto Rico și refuză orice compromis pentru urechea anglo-saxonă. Pentru că n-are nevoie aprobarea ei.
Bad Bunny putea să facă ce fac toți artiștii internaționali când vor să „spargă" piața americană, un featuring cu Ariana Grande aici, o colaborare cu Post Malone acolo, poate un remix în engleză pentru radio. Dar n-a făcut-o și a rămas pe insula lui, a cântat în limba lui și ne-a forțat pe toți ceilalți să învățăm salsa sau măcar să simțim ritmul.
Felul ăsta de încăpățânare de obicei te costă premii, nu îți aduce trofee. Dar se pare că, pentru prima dată de mult timp, Academia a înțeles că identitatea bate strategia de marketing. Sau poate doar că cifrele de streaming sunt prea mari ca să le mai ignore.
Probabil a doua variantă.
Când a urcat pe scenă, impecabil îmbrăcat, discursul lui despre imigrație a fost un moment în care oamenii au realizat că muzica pop poate fi, ocazional, mai mult decât un fundal pentru cumpărături.
Bad Bunny a făcut ce fac artiștii când au suficiente trofee încât să nu le mai pese de consecințe și a transformat podiumul într-o tribună. Alături de Billie Eilish, a criticat ICE și politicile de imigrație americane într-o sală plină de oameni ce purtau rochii și costume de designer și care, probabil, nu se gândiseră prea mult la subiect între aperitiv și desert. The Sex Pistols în mijlocul unei nunți de fițe, „risky”, potențial catastrofal, dar absolut necesar.
E riscant să faci asta la o gală unde jumătate din sală vrea doar să-și facă poze pentru Instagram. Dar Benito a făcut-o oricum. Pentru că, aparent, când ai curaj să cânți un album integral în spaniolă și să câștigi trofeul suprem, mai ai curaj și pentru restul.
Kendrick Lamar sau despre cum se simte să fii imbatabil
Kendrick are acum 27 de Grammy. Douăzeci. Și. Șapte.
La numărul ăsta e colectare de trofee. E Real Madrid în epoca Zinedine Zidane: constant, enervant de bun, imposibil de ignorat. „GNX” a luat Best Rap Album, iar "luther" (cu SZA) a luat Recording of the Year.
Ceea ce mă deranjează, dar într-un mod pe care îl respect profund, e că Lamar nu face nicio concesie pentru accesibilitate. Nu scoate single-uri proiectate algoritmic pentru playlists. Face albume care necesită ascultare completă, cu concentrare, preferabil cu căști bune. E antiteza muzicii de streaming și totuși domină exact acolo.
Lamar este contradicția care mă face să cred că muzica nu e complet moartă.
Lola Young și victoria neașteptată
Să câștigi Best Pop Solo Performance cu „Messy" când concurezi cu Lady Gaga, Billie Eilish și Sabrina Carpenter e povestea supremă a outsiderului. E „Rocky” pentru cei care ascultă muzică cu atenție.
Ascultam deja Lola Young, dar victoria ei la Best Pop Solo Performance m-a făcut să mă simt „văzut” în alegerile mele muzicale. Asta ar trebui să facă premiile astea, să ajungă din urmă cu gustul publicului, nu să-l dicteze de sus.
Concluzia
Am urmărit Grammy-urile cu brațele încrucișate timp de ani de zile, așteptând să mai aud odată ceva care sună ca un Gibson SG printr-un Marshall din '73. Și deodată, anul ăsta, au reușit ceva neașteptat: m-au surprins.
Te-ai gândi că pentru că au dat premiile „corecte". Aiurea, conceptul ăsta nici nu există. Ci pentru că, pentru prima dată de mult timp, am simțit... re le van ță. Bad Bunny a vorbit despre imigrație. The Cure a primit, în sfârșit, recunoașterea pe care o merita din 1989. Kendrick care continuă să fie Kendrick. Lola Young care apare de nicăieri.
Magazinul meu ipotetic de discuri a primit, în sfârșit, un colet cu albume noi care chiar merită puse pe raft. În frunte, la vedere. Nu în spate, lângă coșul de reduceri.
Și pentru cineva care trăiește cu convingerea că muzica cea mai bună a fost făcută deja, asta e un sentiment neașteptat de... promițător.
Chiar dacă n-am să recunosc asta în fața nimănui. Nici măcar a voastră.
Iar la final, vă las lista celor mai importante categorii. Și câștigătorii, da.
Categoriile Principale (General Field)
- Albumul Anului: Bad Bunny – DeBÍ TiRAR MáS FOToS (primul album în limba spaniolă care câștigă această distincție).
- Înregistrarea Anului: Kendrick Lamar ft. SZA – luther
- Cântecul Anului: Billie Eilish – Wildflower
- Cel mai bun artist nou: Olivia Dean
Rock & Alternative
- Cel mai bun album de muzică alternativă: The Cure – Songs of a Lost World
- Cea mai bună interpretare de muzică alternativă: The Cure – Alone
- Cel mai bun album Rock: Turnstile – Never Enough
- Cea mai bună interpretare Rock: Yungblud ft. Nuno Bettencourt & Frank Bello – Changes (Live from Villa Park)
- Cel mai bun cântec Rock: Nine Inch Nails – As Alive As You Need Me To Be
- Cea mai bună interpretare Metal: Turnstile – Birds
Pop & Dance
- Cel mai bun album Pop Vocal: Lady Gaga – Mayhem
- Cea mai bună interpretare Pop Solo: Lola Young – Messy
- Cea mai bună interpretare Pop Duo/Group: Cynthia Erivo & Ariana Grande – Defying Gravity
- Cea mai bună înregistrare Dance-Pop: Lady Gaga – Abracadabra
- Cel mai bun album Dance/Electronic: FKA twigs – EUSEXUA
- Cea mai bună înregistrare Dance/Electronic: Tame Impala – End of Summer
Rap & R&B
- Cel mai bun album Rap: Kendrick Lamar – GNX
- Cea mai bună interpretare Rap: Clipse ft. Kendrick Lamar & Pharrell Williams – Chains & Whips
- Cel mai bun cântec Rap: Kendrick Lamar ft. Lefty Gunplay – TV OFF
- Cel mai bun album R&B: Leon Thomas – MUTT
- Cea mai bună interpretare R&B: Kehlani – Folded
Country & altele
- Cel mai bun album Country: Jelly Roll – Beautifully Broken
- Cea mai bună interpretare Country Solo: Chris Stapleton – Bad As I Used To Be
- Cel mai bun album Música Urbana: Bad Bunny – DeBÍ TiRAR MáS FOToS
- Cel mai bun film muzical: Music by John Williams (regizat de Steven Spielberg, primul său Grammy).
Cântecul scris pentru media vizuală: HUNTR/X – Golden (din „KPop Demon Hunters", primul Grammy pentru un act K-pop).
