Am o amintire din adolescență pe care o port cu mine de 40 de ani. Casetofonul mergea, Michael Jackson cânta „Beat It”, și am oprit aparatul, apoi am plecat la prietenul meu Cornel. Când am ajuns la el, de la Radio Orizont Bulgaria se auzea exact de unde lăsasem, aceeași piesă, același moment, Universul ținuse locul pentru mine. N-am zis nimic, așa s-au așezat lucrurile.
Asta e magia lui Michael Jackson. Nu trebuie s-o explici. Pur și simplu se întâmplă.
Tocmai am ieșit de la filmul „Michael” și am vrut să mă așez pe o bancă afară, să stau puțin cu gândurile mele, să las totul să se depună. Dar ploaia m-am grăbit acasă. Poate că era un semn.
Ce-și propune filmul
Vrea să fie filmul concert pe care fanii l-au așteptat, cu un strop de dramă familială ca să nu pară că ai cumpărat bilet la un karaoke cu buget MEGAgigantic. Povestea urmărește viața lui Jackson de la primii ani cu Jackson 5 până la turneul Bad din 1988, adică tocmai perioada în care totul e glorios, muzica e imbatabilă și cerul e mereu senin. O perioadă selectată cu o grijă pe care o poți numi artistică sau, dacă ești mai puțin politicos, convenabilă.
Și aici e primul paradox al filmului. Antoine Fuqua nu e un regizor comod. „Training Day” e un film despre ambiguitate morală, despre oameni cu mai multe fețe, despre prețul pe care îl plătești când alegi să nu vezi ce e în fața ta. „Southpawe” un film despre un om distrus din interior. „The Equalizer” are, dincolo de acțiune, o obsesie pentru dreptate care costă.
Fuqua știe să filmeze oameni complicați. Știe să stea cu camera acolo unde doare. Și tocmai el a acceptat să facă un film în care nimic nu doare, în care totul se rezolvă, în care personajul principal e o statuie luminată frumos din toate unghiurile. E genul de compromis pe care nu îl înțelegi până nu te gândești la suma de pe cec. Sau la clauzele contractuale. Sau la amândouă.
Ce merge
Jaafar Jackson. Trebuie să recunosc și o fac fără rezerve. Pe scenă, în momentele muzicale, uiți că te uiți la un actor, corpul lui știe ce face, vocea lui știe ce face și e ceva tulburător în faptul că e nepotul lui Michael, că ADN-ul a păstrat ceva, că sângele a memorat mișcările. E o performanță care merită un film mai bun.
Colman Domingo în rolul lui Joe Jackson e revelația pe care filmul n-o merită dar pe care o primește. Joe Jackson, tatăl tiranic, managerul fără scrupule, omul care și-a iubit copiii în singurul fel în care știa, adică strângându-i de gât, e personajul cel mai complet din tot filmul. Domingo îl joacă cu eleganță crudă și de fiecare dată când apare pe ecran ai impresia că te uiți la un alt film, unul mai bun, mai curajos, unul pe care cineva ar fi trebuit să-l facă și n-a făcut-o.
Secvențele muzicale sunt spectaculoase în sensul cel mai pur al cuvântului. Recreările concertelor sunt motivul real pentru care oamenii au umplut sălile și pe bună dreptate. Coregrafic și vizual, Fuqua știe ce face când lasă muzica să conducă. Fuqua, regizorul de concerte, e fascinant. Fuqua, eegizorul de oameni, e ținut în lesă.
Ce ratează
Scenariul e un document notarial deghizat. Pune scene lângă scene cu precizia unui contabil, totul la locul lui, nimic care să respire, nimic care să rămână cu tine după ce ieși în ploaie.
Filmul e nehotărât în privința propriului subiect, adică nu știe dacă Michael e un underdog care luptă să-și găsească locul sau un talent predestinat din prima clipă pentru gloria supremă. Alege amândouă variantele fără să câștige niciuna. Iar realizările lui uluitoare, zeci de milioane de albume, single-uri care au rescris istoria muzicii pop, sunt menționate în treacăt, ca niște linii de CV pe care angajatorul nu apucă să-l citească.
Și mai e problema familiei. Joe Jackson e atât de prezent, atât de lacom ca personaj, că la un moment dat ai senzația că te-ai rătăcit și te uiți la un film despre The Jacksons. Frați care cântă, frați care se ceartă, frați care se împacă, Gary Indiana, repetiții, turnee, mai multă familie, mai mulți frați. Jackson 5 sunt esențiali pentru a înțelege de unde vine Michael, nimeni nu contestă asta, dar al cui e numele pe afiș, până la urmă?
Există în film o scenă care ar fi putut fi extraordinară și care e tratată cu mănuși. E vorba despre momentul în care Walter Yetnikoff, șeful CBS Records, sună la MTV și le transmite, cu toată delicatețea unui om obișnuit să obțină ce vrea, că dacă nu difuzează „Billie Jean” vor pierde întregul catalog CBS. Un șantaj corporatist de manual, executat cu sânge rece, care a forțat MTV să difuzeze primul clip al unui artist de culoare în istoria postului.
O scenă despre rasism instituționalizat, despre putere, despre felul în care chiar și cele mai mari victorii ale lui Michael au venit cu un gust amar, câștigate nu prin admirație, ci prin presiune. Filmul o atinge, o arată, și apoi trece mai departe, grăbit, ca și cum s-ar teme că a stat prea mult într-un loc incomod. Și tocmai asta era locul în care merita să stai. Tocmai acolo era Michael Jackson cel adevărat, un om care a trebuit să fie mai bun decât toți ca să fie acceptat de oricine și pentru care până și acceptarea a venit prin ușa din spate.
Filmul se oprește în 1988, cu aplauze la Wembley, la adăpost de orice complicație ulterioară. Un om a trăit 50 de ani și a murit în circumstanțe care au lăsat lumea fără răspunsuri. Filmul acoperă primii 30 de ani, pe cei mai comozi și se termină zâmbind. Nu e rău, dar…
De ce nu apare Janet
Janet Jackson e singura membră a familiei cu o carieră artistică comparabilă cu a fratelui ei. E singurul om din această familie care ar fi putut spune ceva inconfortabil, ceva care să deranjeze povestea oficială. A refuzat să fie inclusă în film. N-a dat nicio declarație elaborată. A spus pur și simplu nu.
Uneori tăcerea e cel mai elocvent critic de film.
Concluzia
Joseph Jackson a avut un sistem. Un sistem, curat și eficient ca o linie de asamblare. Identifici talentul, îl extragi din context, îl pui sub lumini, îi controlezi imaginea, îi dictezi repertoriul, îi administrezi banii și te asiguri că în niciun moment nu uită cine e șeful. Copiii din Gary, Indiana erau materia primă, iar Michael era produsul cel mai rafinat, cel mai vandabil, cel mai strălucitor ieșit din această fabrică domestică. Că îl iubea, probabil că da. Dar îl iubea cum iubește un crescător de cai un cal de curse bun, cu mândrie, cu posesivitate, cu ochiul permanent pe investiție.
Michael a petrecut decenii încercând să scape din acest sistem, a schimbat managerii, a cumpărat cataloage muzicale, a construit Neverland. N-a reușit niciodată complet pentru că stemul era prea adânc instalat, prea intim, prea timpuriu.
Filmul „Michael” e același sistem, actualizat și corporatizat. Nu mai e vorba de frați sau de familie în sens sentimental, e vorba de Jackson Estate, o entitate juridică cu avocați, executori testamentari și un interes financiar foarte precis în felul în care Michael Jackson e prezentat lumii după moarte. Când scenaristul a scris inițial o scenă despre acuzațiile din 1993, una care, ironie supremă, îl prezenta pe Michael drept victimă nevinovată a unui șantaj, avocații au descoperit o clauză contractuală din vechiul acord de despăgubire care interzicea orice reprezentare publică a cazului. Și au tăiat-o. Până și apărarea lui Michael era prea riscantă ca să fie filmată.
Paris Jackson, fiica lui Michael, a citit un prim draft al scenariului și a trimis observații despre ce i s-a părut neadevărat. Nimeni n-a ținut cont. Când Colman Domingo a lăudat-o public pentru contribuție, ea a scris pe Instagram că e ciudat să fii creditată pentru ceva la care n-ai participat cu nimic. O fiică îți spune că filmul despre tatăl ei e neadevărat și că prezența ei acolo e o ficțiune. Filmul merge mai departe.
Joseph Jackson folosea o curea și un contract de management. Jackson Estate folosește avocați și clauze contractuale. Rezultatul e același, un produs strălucitor, bine ambalat, din care a fost extrasă cu grijă orice urmă de adevăr incomod. Metoda s-a rafinat. Esența a rămas.
Publicul a dat filmului nota maximă la ieșire din sală. Oamenii au dansat. Lumea a plâns. A fost cel mai mare debut din istoria biopicurilor muzicale.
M-am gândit, aseară mergând prin ploaie, la casetofonul meu, la Radio Orizont, la momentul acela perfect în care muzica lui Michael Jackson s-a așezat singură exact unde trebuia și m-am întrebat de ce filmul nu spune mai nimic despre omul din mijlocul lui.
„Beat it”, într-adevăr.
