O melodie despre o fată cu un nume de roman ieftin, o mamă scandalizată, un sticker negru care a ajuns să decoreze pereții din dormitoarele a unei întregi generații de tineri, iată despre ce vom vorbi azi.
Ieri s-au comemorat 10 de la moartea lui Prince, da, el este legat direct de apariția abțibildului negru pe care stă scris cu alb „Parental Advisory: Explicit Lyrics”.
Sunt lucruri pe care le știi despre tine însuți și pe care preferi să nu le analizezi prea mult. Spre exemplu faptul că ai ascultat „Purple Rain” de câteva sute de ori și că a patra oară când ai auzit „Darling Nikki" ai simțit ceva amestec între admirație și jenă față de propriile simțuri. Prince știa ce face, știa atât de bine, încât o mamă din Washington a auzit melodia o singură dată și a schimbat modul în care industria muzicală vinde discuri până azi.
Era 1984. Tipper Gore, soția senatorului Al Gore, cel care ulterior a inventat internetul conform legendei urbane, a cumpărat albumul Purple Rain pentru fiica ei de unsprezece ani, Karenna. Era un cadou muzical și o alegere de mamă modernă, deschisă la minte. Iar Karenna a pus discul pe pick-up și a dat drumul la „Darling Nikki", care începe cu o fată care se masturbează în lobby-ul unui hotel cu o revistă. Tipper a auzit. Tipper s-a înfuriat.
„The vulgar lyrics embarrassed both of us. At first I was stunned, then I got mad!”
Melodia, în contextul filmului, era de fapt o scenă de umilire. Prince o cânta pentru personajul rivalei sale, o lovitură sub centură, dramatică, un gest de gelozie deghizat în provocare sexuală. Nuanța asta s-a pierdut undeva pe drum, cum se pierd întotdeauna nuanțele când cineva e suficient de supărat.
Tipper nu s-a oprit la nemulțumire. A cooptat alte trei soții de politicieni, Susan Baker, Pam Hower, Sally Nevius, și în mai 1985 au fondat „Parents' Music Resource Center”, PMRC, cunoscute în presă drept „Washington Wives". Au compilat o listă cu cincisprezece melodii pe care le considerau insuportabile, pe care au botezat-o cu mândrie „The Filthy Fifteen”. Pe primul loc, desigur „Darling Nikki". Prince e singurul artist cu mai mult de o melodie pe listă, el a scris și „Sugar Walls" pentru Sheena Easton, sub pseudonimul Alexander Nevermind.
Dar e ceva comic în toată chestia asta și anume că „Washington Wives" au creat, practic, cel mai tare playlist al anilor '80. Def Leppard, Mercyful Fate, WASP, Cyndi Lauper, toți pe aceeași listă, toți brusc interesanți pentru orice adolescent care auzea că mama lor nu vrea să-i lase să asculte asta.
Pe 19 septembrie 1985, în fața Comitetului Senatorial pentru Comerț, s-au așezat față în față două lumi. De o parte, Tipper Gore și aliații ei. De cealaltă, Frank Zappa, care era mna, Zappa, și nu putea să fie altceva decât devastator în discursuri, Dee Snider de la Twisted Sister și John Denver care a fost cel mai percutant și a comparat propunerea PMRC cu arderea cărților de către naziști (caută în jurul minutului 3).
Pe 1 noiembrie 1985, RIAA a capitulat înainte de finalul audierilor. Vor pune stickere pe albumele cu conținut explicit. Stickere în alb - negru, scris cu majuscule: „PARENTAL ADVISORY: EXPLICIT CONTENT/LYRICS”. Tipper câștigase.
Sau credea că a câștigat. Walmart, Sears și JCPenney au refuzat imediat să mai vândă albumele decorate cu avertismente, forțând casele de discuri să inventeze versiunile „curate”, discuri din care „viața” fusese tăiată la montaj pentru a putea sta liniștite pe raft între aspiratoare și unelte de grădinărit.
Dar există o logică inversă a colecționarului de muzică pe care senatorii nu au anticipat-o, pentru orice adolescent care se respecta, absența stickerului de pe rafturile din supermarket era confirmarea supremă că muzica de acolo nu merita timpul său. S-a creat o barieră invizibilă. Puteai cumpăra varianta „sigură” din mall sau puteai merge la magazinul de discuri din colț pentru a căuta versiunea marcată, cea care promitea ceva periculos și autentic. Stickerul depășise stadiul de simplu avertisment, acum el era o ștampilă ce atrăgea atenția tinerilor.
La început, avertismentele erau haotice, niște texte lungi și mărunte pe care nimeni nu le citea. În acest haos l-au prins pe Frank Zappa. În 1986, albumul său Jazz from Hell a fost „decorat” cu un astfel de avertisment. Partea fascinant de stupidă este că discul era aproape în întregime instrumental. Nu existau versuri, deci nu exista niciun cuvânt care să poată fi cenzurat, însă membrii comitetul au ales să-l pedepsească pe omul care- i sfidase la audieri. Zappa a răspuns cu propriul sticker, explicând că muzica lui nu reprezintă un pericol într-o societate liberă, însă absurdul fusese deja instalat oficial în industrie.
Totuși, designul pe care îl cunoaștem azi, dreptunghiul acela grafic, brutal, în alb și negru, a fost bătut în cuie abia în 1990. Primul album care a purtat uniforma oficială de „inamic public” a fost Banned in the U.S.A. al celor de la 2 Live Crew. Din acel moment, artiștii au înțeles definitiv jocul și au început să negocieze cu casele de discuri să li se pună eticheta pe copertă, chiar și atunci când nu era cazul, doar pentru că negrul acela pe fundal alb vindea mai bine decât orice campanie radio.
Ice-T a formulat-o cel mai clar, pe „Freedom of Speech”.
„Sticker-ul de pe disc e cel care le face să se vândă ca aurul, nu vdeți asta, acoolice idioți? Cu cât vă străduiți să ne suprimați, cu atât creștem mai mari.”
Tipper a inventat cel mai bun instrument de marketing din istoria muzicii și nu și-a dat seama.
Purple Rain are astăzi treisprezece discuri de platină și peste douăzeci și cinci de milioane de exemplare vândute în lume. „Darling Nikki" nu a ieșit niciodată ca single. Prince a comentat toată povestea, în 2004, cu trei cuvinte: „Times were different." Și da. Erau diferite. Dar sticker-ul negru a rămas.
Și data viitoare când ești în fața unui disc cu „Parental Advisory” în colțul din dreapta-jos, gândește-te că totul a pornit de la o fată pe nume Nikki, un hotel, o revistă și o mamă care asculta discul greșit cu fiica ei, în seara greșită. Muzica are un mod de a schimba lumea. De obicei prin oameni care vor să o oprească.
