Bine, o să fiu sincer cu voi. Aș vrea să-mpart lumea-n două tipuri de oameni pe lumea asta: cei care au auzit „Hallelujah" cântată de Jeff Buckley și cei care nu au auzit-o încă. Și nu e vorba de snobism muzical, gen, eu nu sunt genul de personaj care-ți spune că nu ai trăit dacă n-ai ascultat The Velvet Underground & Nico. Dar cu Buckley e diferit, cu Buckley e personal.
Prima oară când am auzit Grace eram într-o perioadă proastă, nici nu mai știu de ce, dar știți starea. Și cineva, un prieten cu gust mai bun decât al meu la vremea aia, mi-a băgat caseta în mână și a zis: „ascultă asta". N-am dormit în noaptea aia.
Vocea lui Buckley era, cum să zic, ilegală. Nu ar fi trebuit să existe. Când intri-n „Mojo Pin" și simți cum tensiunea urcă, urcă, urcă, și apoi explodează, te întrebi serios ce ai ascultat tu până atunci și dacă a contat cu adevărat.
Iar „Last Goodbye" e melodia pe care o pui când vrei să-ți amintești cum doare ceva frumos și o asculți din nou, și din nou, până când vecinul bate-n perete.
Dar să vorbim despre „Hallelujah", pentru că trebuie. Leonard Cohen a scris-o, John Cale a aranjat-o, Jeff Buckley a transformat-o în ceva ce nu mai aparținea nimănui altcuiva. E paradoxal, știu, dar se întâmplă uneori ca un cover e mai al tău decât orice ai scris vreodată.
Și mai era „Lover, You Should've Come Over", piesa pe care o pui când e prea târziu să suni pe cineva, dar tot te uiți la telefon. Sau „Lilac Wine", pe care o cânta cu fragilitate atât de calculată încât te întrebai dacă e în regulă, nu, nu era în regulă, dar arta rareori vine din „în regulă”.
Lucra la al doilea album când a murit. Sketches for My Sweetheart the Drunk, lansat postum, neterminat, zgrunțuros, un disc care te face să urăști ideea de destin, de univers, de orice forță abstractă care a decis că un singur album era suficient, pentru că nu era suficient, nu e niciodată suficient când e vorba de cineva ca Buckley.
A intrat în râul Wolf pe 29 mai 1997, îmbrăcat complet, cântând Led Zeppelin. Sună a scenă dintr-un roman prost, știu, prea poetic, prea simbolic. Dar viețile muzicienilor mari au tendința asta nefericită de a se termina ca metafore. Și ce metaforă, vocea care a făcut din „Hallelujah" o rugăciune universală, dispărută sub apă, cântând „Whole Lotta Love”.
Am o listă, evident că am o listă, cu toții avem liste, cu „piese pe care le-aș pune dacă aș vrea să conving pe cineva că muzica contează”. „Hallelujah" e întotdeauna pe ea. „Last Goodbye" la fel. Și de fiecare dată când ajung la ele, mă gândesc la tipul care a intrat în apă cântând și nu a mai ieșit.
Unele lucruri nu sunt corecte. Ăsta e unul dintre ele.
