Multe ți se pot părea ciudate la vârsta de 16 ani, dar nu siguranța te atrage. Interzisul, lucrurile la care ai acces doar pe ascuns, astea sunt cele care îți trezesc constant interesul, iar ăsta e un lucru pe care nici rețele de socializare nu l-au putut schimba.
Nici nu mai știu care impact a fost mai mare în '86, sânii Sabrinei sau coperta „The Number of the Beast”. Două chestii șocante pentru vremea aia, una perfect lumească, dar care ținea de pudibonderie, cealaltă tenebrosă și dintr-o lume pe care atunci n-o înțelegeam.
Coperta o văzusem la un tip de la bloc, Mihnea, care avea un frate mai mare cu o colecție destul de bună. Ne arăta casetele sau discurile în scara blocului, cu fereală, să nu afle fratele. Coperta „The Number of the Beast” scrisă cu roșu, Eddie, marioneta diavolului (și ea tot roșie), m-au urmărit vreo două săptămâni înainte să ascult muzica. Aveam impresia că dacă o privești prea mult ți se întâmplă ceva, că există un prag dincolo de care ochii tăi devin complici la ceva ireversibil. E exact ce a vrut Derek Riggs (creatorul lui Eddie The Head) să obțină, deci chapeau.
Când am ascultat în sfârșit piesa, cu căștile trase bine pe urechi ca să nu audă ai mei, primul lucru care m-a izbit n-a fost muzica, ci vocea care recita din Apocalipsă. „Woe to you, oh earth and sea, for the Devil sends the beast with wrath”. Nu înțelegeam tot, engleza mea era școlărească și plină de găuri, dar conta că era ceva dincolo de înțelegerea mea, ceva care funcționa ca un ritual chiar dacă nu știai cuvintele. Ca la biserică, îmi dau seama acum, același mecanism, aceeași cedare în fața a ceva mai mare decât tine. Versul „for it is a human number", pe care l-am înțeles abia mai târziu, schimbă tot, 666 nu e numărul Diavolului, e numărul omului. Harris știa exact ce face.
Și apoi a intrat Dickinson care urla despre coșmaruri și ritualuri oculte, despre figuri în haine negre și flăcări, iar eu stăteam în vârful patului și simțeam că cineva a deschis o fereastră spre ceva ce nu știam că există. Era o fereastră spre frică, spre propria mea frică, pe care n-o numisem niciodată, pe care o ținusem la distanță cu o luminiță ce venea de la ceasul electronic, roșie și ea, ca scrisul de pe copertă.
Primele versuri ale piesei sunt despre starea de după un coșmar: „I left alone, my mind was blank / I needed time to think / To get the memories from my mind." Cam asta se întâmplă la trei dimineața când te trezești ud de transpirație și nu știi câteva secunde unde ești. Mintea goală nu e o metaforă, e o stare fiziologică, iar Harris a prins-o bine pentru că trăit-o.
Steve Harris a scris piesa după un coșmar. Vizionase Damien: Omen II și adormise cu imaginile acelea în cap și ceva din somnul lui a ieșit pe dos, distorsionat, cu o logică proprie pe care creierul treaz n-o acceptă dar creierul adormit o consideră perfect ok. Știu exact despre ce vorbește. La 16 ani aveam coșmaruri pe care nu le spuneam nimănui pentru că există o vârstă la care dacă recunoști că ți-e frică de întuneric ești instantaneu și iremediabil caraghios. Piesa Iron Maiden mi-a dat retroactiv limbajul pentru toate visele astea.
Pe măsură ce piesa avansează, frica povestitorului se transformă în ceva mai tulburător decât frica însăși, se transformă în atracție. „But I feel drawn towards the evil chanting hordes / They seem to mesmerise me, can't avoid their eyes”. Versurile m-au deranjat prima dată când le-am înțeles, mult mai târziu, pentru că descriau ceva ce recunoșteam în mine și nu voiam să recunosc, că întunericul nu doar îți provoacă teamă, uneori te și cheamă, pentru că ești curios și curiozitatea e mai puternică decât frica aproape întotdeauna.
Iar finalul piesei duce totul până la capăt, până acolo unde povestitorul cedează complet: „I have the fire, I have the force / I have the power to make my evil take its course". Grupările religioase americane au citit rândurile astea ca pe o declarație de credință satanistă și au ars albumele pe stadioane. Au ratat în totalitate despre ce e vorba, că vocea nu e a unui învingător, e a unui om care a pierdut lupta cu propriul coșmar, care a fost absorbit de ceea ce îl îngrozea cel mai tare. E o tragedie mică, intimă, iar ironia e că tocmai scandalul a adus piesa în atenția oamenilor, deci dacă există un Diavol cu simț al umorului, probabil a râs câteva zile bune.
Eu n-am ajuns satanist, am ajuns un om care știe că frica nu dispare dacă o ignori, că uneori cel mai curajos lucru pe care îl poți face e să asculți până la capăt, cu căștile trase adânc pe urechi, chiar dacă nu înțelegi toate cuvintele. Și că există o diferență enormă între a venera întunericul și a-l privi drept în față, curios și puțin tremurând, până când ochii ți se acomodează.
Despre sânii Sabrinei puși în context iconologic vă povestesc altă dată, că vara-i lungă și căldă.
