Meniu de accesibilitate

Opțiuni principale

Gestionați

Mărimea textului
x1.0
Spațierea textului
x1.0
Spațierea literelor
x1.0
Spațiere înălțime
x1.5

Este sau nu este manea „Noaptea”, melodia cântată de Emma?

Să începem cu verdictul editorial al redacției noastre mici și inimoase: nu s-a putut decide. Să produci ceva care să paralizeze complet facultatea de judecată a unor oameni care ascultă muzică în mod profesional, asta nu e puțin lucru. Emma a reușit ce n-au reușit mulți: să creeze un O.S.N. (obiect sonor neidentificat) sau, mai degrabă, să creeze iluzia unui obiect sonor neidentificat, pentru că, dacă stai și te uiți mai atent, identitatea e acolo, doar că și-a schimbat numele și și-a vopsit părul.

Dar să o luăm în ordine.

Versurile sau filosofia zen a lui „lasă"

Prima strofă se deschide cu o propoziție pe care, dacă o citești de trei ori, începe să-și mănânce coada: „Dacă ce iubește lasă când ți-e lumea cea mai scumpă."

Problema e gramaticală înainte să fie poetică. Subiectul frazei este „ce iubește", adică persoana iubită, presupunem, deși construcția e suficient de elastică încât să suporte și alte interpretări. Verbul principal este „lasă", adică pleacă, abandonează, dispare. Până aici, bine. Dar când adaugi „când ți-e lumea cea mai scumpă", fraza începe să se învârtă în loc. Ți-e lumea scumpă pentru că iubești persoana aia? Sau tocmai de aceea pleacă, pentru că lumea ta valorează prea mult și ea nu se simte la înălțime? Emma nu lămurește, Emma „lasă”, la fel ca subiectul din frază.

Ce urmează e mai concret, aproape reconfortant prin simplitatea lui: „poți să plângi, dar să nu stai." Sfat practic, cu aplicabilitate imediată, gen coach emoțional, dar fără să-ți ceară bani pe bilet. Plângi, dar te miști, emoție și logistică, simultan, e singurul vers din piesă care știe exact ce vrea să spună.

Apoi intervine diagnosticul medical al piesei: „dacă dragostea e urlet, sigur nu mai ești acasă." Să despachetam asta. Logica e că o relație sănătoasă e liniștită, iar când începe să facă zgomot, scandal, certuri, suferință, înseamnă că ceva s-a rupt deja, că acasă nu mai e acasă, că ești de fapt un chiriaș. E o idee interesantă, comprimată într-un vers care sună bine dar care, dacă îl apeși puțin, cedează. Fiindcă uneori dragostea e urlet tocmai pentru că ești acasă și-ți pasă prea mult. Dar nu suntem aici să facem terapie de cuplu pe versuri pop, așa că trecem mai departe.

Strofa a doua escaladează lucrurile prin introducerea unui paradox pe care Emma îl lansează cu toată naturalețea din lume: „dacă și tăcerea-i urlet." Avem, deci, urletul sonor din prima strofă și acum urletul silențios. Emma a acoperit tot spectrul acustic al suferinței într-o singură piesă, de la scandal la înghețul mut dintre doi oameni care nu-și mai au ce spune. E complet, e exhaustiv, e ca un manual pentru despărțiri, dar fără imagini.

Punctul culminant intelectual vine cu: „mintea minte câteodată." E singurul moment din text unde simți că cineva s-a oprit din scris și a zâmbit puțin înainte să continue. Ideea că propria minte te poate înșela ar fi putut fi dezvoltată într-o întreagă strofă. Emma o aruncă într-un vers și trece mai departe, ceea ce e ori lene, ori stil.

Refreneul, repetat ca o mantră, ne spune că noaptea fură, amintiri, secrete, liniște, lucruri fără greutate fizică pe care nu le poți recupera a doua zi dimineață. Imaginea ar fi chiar frumoasă dacă n-ar fi repetată de patru ori consecutiv, până când creierul o procesează nu ca metaforă, ci ca informație meteo.

Muzica sau corpul delict

Și acum ajungem la problema reală.

Nimeni nu camuflează ceva ce nu recunoaște și ăsta e primul principiu al „anchetei” noastre. Dacă producătorul piesei n-ar fi știut de unde vine ritmul, n-ar fi muncit atât să-l facă să sune altfel. Efortul de distanțare e el, e o mărturisire. Te prezenți la o petrecere în costum complet, cu pălărie și ochelari de soare, și spui că nu te ascunzi de nimeni.

În maneaua românească există un patern pe care îl recunoști înainte să îl poți numi. E în bătaia tobei, în felul în care basul pulsează, în ornamentele melodice care apar la finalul frazelor, în acel swing particular care face piciorul să se miște înainte ca mintea să aprobe gestul. Emma n-a luat manea și a pus-o pe versuri intelectual. S-a gândit să facă ceva mai calculat, a luat ritmul, l-a spălat, l-a îmbrăcat în haine de pop internațional și l-a trimis la petrecerea bună. Operațiunea a reușit suficient de bine încât o redacție întreagă să nu se poată pronunța. Ceea ce înseamnă că a reușit complet, pentru că scopul nu era să producă pop curat, ci să producă maneaua pe care s-o poți nega.

Producția e curată, vocea e procesată în parametri de radio european, aranjamentul evită orice element care ar putea declanșa alarma în capul unui ascultător cu reflexe, dar scheletul e acolo și un schelet e structura de rezistență a întregii construcții. Fără el, piesa nu stă în picioare.

Pop sau manea cu diplomă falsă

Să revenim la ideea de „corceală pop-manea" și s-o privim mai corect. Termenul sună a compromis echitabil, a întâlnire la mijlocul drumului între două lumi, dar nu e asta. Un hibrid cinstit își asumă ambii părinți, știi când asculți ceva hibrid, simți tensiunea dintre surse, simți că ele coexistă fără să se ascundă una pe cealaltă, iar aici e altceva, aici e strategie.

Emma n-a făcut un hibrid, mă rog, producătorii, casa de discuri, cine o fi luat decizia. Ei au făcut maneaua care a angajat un consultant de imagine și care a păstrat ce face manea să funcționeze, ritmul, ornamentul emoțional, structura repetitivă care intră în cap și nu mai iese, și a înlocuit tot ce o face recognoscibilă social, versurile, estetica vizuală, referințele culturale. Rezultatul e o piesă pe care o poți asculta la căști în metrou fără să simți nevoia să dai volumul mai mic când cineva se uită la tine. Oamenii au făcut un produs care vrea toate beneficiile unui gen fără să-și asume niciunul dintre riscurile lui.

Avem un verdict? Poate că da, dar aș începe cu un exemplu mai practic, când un politician vorbește prea mult despre orice, ai deja un indiciu. Când o piesă muncește prea mult să sune european, ai același indiciu. Distanța față de manea e atât de calculată și de vizibilă în fiecare decizie de producție, încât devine ea însăși dovada proximității.

Noaptea fură, spune Emma. Și are dreptate, ritmul a furat toată conversația și a lăsat în urmă doar întrebarea: e sau nu e manea?

ARTICOLE DIN ACEEAȘI CATEGORIE