Anul 2025 a fost unul în care muzica ne-a forțat să ne punem întrebări despre ce anume ascultăm și, mai important, de ce. A fost anul reunirilor imposibile și al algoritmilor care compun melodii, al mega-vedetelor care domină totul și al artiștilor cu 40.000 de followeri care contează la fel de mult. A fost anul în care am plătit prețuri absurde pentru bilete de concert și am descoperit muzică bună exact cum o descopeream cu douăzeci de ani în urmă. În următoarele zile trecem în revistă ce și de ce a contat în 2025. Azi facem introducerea.
Prețul certitudinii sau de ce am stat la coadă pentru Oasis
Trebuie să recunosc că, atunci când Liam și Noel, cei doi frați de la Oasis, și-au anunțat reunirea, am simțit ceva pe care nu-l mai experimentasem de când am redescoperit vechiul meu Walkman într-un sertar și am realizat că încă funcționa. A fost ceva mai complicat și foarte inconfortabil. Era recunoașterea faptului că ceea ce auzeam la 26 de ani, când credeam că „Wonderwall" vorbea despre mine personal, conta încă. Sau, mai degrabă, conta din nou, dar într-un mod complet diferit. Problema cu „revenirile triumfale" este că nimeni nu vorbește niciodată despre ce anume triumfă.
În 2025, când Oasis a anunțat turneu, ce triumfa? Muzica? Sau era o anumită idee despre ce înseamnă să retrăiești o experiență? Sau faptul că, pentru două ore, puteai fi din nou tânăr, dar cu înțelepciunea (și portofelul) unui adult care știe că astfel de momente nu se mai repetă. Am petrecut săptămâni încercând să-mi explic mie însumi de ce contează atât de mult. Dar nu m-am dus cu gândul către muzica propriu zisă, ascultam Oasis de-a lungul anilor cu o regularitate rezonabilă, fără să simt nevoia unei experiențe live. Era altceva. Era despre faptul că, undeva pe drum, între streaming și playlist-uri personalizate și algoritmi care-mi spuneau ce-ar trebui să ascult în continuare, uitasem cum e să vrei ceva la care vrea să ajungă și lumea. Să fii parte dintr-o dorință colectivă.
Iar când a venit rândul ca Ozzy să-și ia rămas bun, lucrurile s-au complicat și mai mult. Aici nu vorbim despre un artist care se retrăgea. Absolut deloc, e o mare eroare să credem asta. Dar despre ce era? Despre recunoașterea faptului că anumite generații își pierd vocile. Nu în sens metaforic, ci literal. Oamenii care au definit cum sună revolta pentru părinții noștri își încheiau carierele, iar noi ne aflam în poziția ciudată de a fi suficient de bătrâni pentru a înțelege ce pierdem, dar nu suficient de bătrâni pentru a fi trăit pe viu momentele lor de glorie.
Ce m-a surprins cel mai mult în 2025 a fost prețul. Nu prețul biletelor, deși și acela era absurd. Ci prețul emoțional pe care eram dispuși să-l plătim pentru două ore de certitudine într-o lume care nu mai oferea aproape niciodată așa ceva. Cumpăram, de fapt, dovada că nu totul se diluează. Că există momente care rămân valabile exact în forma lor originală.
Un prieten mi-a spus, după ce a reușit să prindă bilet la Oasis: „Știu că e stupid să plătesc atât pentru ceva ce pot asculta gratis oricând, dar dacă nu merg, cum o să le explic copiilor mei că am ratat șansa?" Acolo e toată povestea: nu mergem pentru noi înșine din prezent. Mergem pentru versiunile noastre viitoare, care au nevoie să știe că, atunci când a contat, au fost acolo.
Concertele live au devenit, în 2025, ultima redută împotriva personalizării totale. În fiecare altă zonă a vieții noastre, totul era calibrat, optimizat, adaptat preferințelor individuale. Dar într-un stadion cu 70.000 de oameni, toți aud aceleași bass-uri, toți fredonează aceleași refren, toți avem aceeași enervare când tipul din față se decide că exact în timpul piesei tale preferate e momentul perfect pentru a începe o filmare. Iar industria muzicală, care nu e proastă, a înțeles asta rapid. Prețurile au crescut și pentru că producătorii erau lacomi (evident, că da), dar mai ales pentru că descoperiseră ceva fundamental: oamenii plătesc mai mult pentru real decât pentru confort. Plătesc pentru inconvenientul de a sta în picioare trei ore, de a bea bere la plastic la suprapreț, de a se lupta pentru un taxi la final. Pentru că toate aceste inconveniente sunt dovada că totul e pe bune.
Mașini care compun și vedete care devin „planete” sau cine mai face muzica, de fapt?
În martie 2025, am ascultat pentru prima dată o melodie generată complet de AI și nu mi-am dat seama, în sensul că simbioza dintre artist și mașină devenise atât de strânsă încât nu mai conta cine contribuise cu ce. Problema mea era că nu știam cum să mă simt în legătură cu asta. Pentru că, în paralel cu această diluare a autorității creative, asistam la consolidarea unor imperii personale atât de puternice încât deveneau aproape inevitabile.
Taylor Swift și Bad Bunny au devenit ecosisteme complete, cu propriile reguli gravitaționale care atrag tot ce le trece prin apropiere. Diferența fundamentală dintre melodia generată cu ajutorul AI și ultimul album al lui Taylor Swift este despre control. AI-ul democratizează instrumentele, dar Swift democratizează ceva mult mai profund: sentimentul că povestea ei este și povestea ta. Ea nu are nevoie de algoritmi care să-i prezică ce vor oamenii, ea și-a construit o audiență care voia tot ce producea ea, indiferent ce era asta. Taylor Swift a reușit ceva foarte tare în anul ăsta, a rămas relevantă prin expansiune continuă. Nu prin schimbare, pentru că ea adăuga noi teritorii la imperiul ei. Fiecare album, fiecare „era", este o anexă la o poveste personală care este atât de bine construită încât uneori uiți că e, totuși, construită. Genialitatea ei constă în faptul că te face să uiți că e o strategie. Te simțeai inclus, nu manipulat.
Bad Bunny făce ceva diferit, dar la fel de eficient. El a distrus graniță după graniță, între genuri, între limbi, între ce era considerat „latino" și ce era considerat „mainstream". Pur și simplu și-a luat un spațiul și a forțat industria să se reorganizeze în jurul lui. E foarte tare să vezi pe cineva care nu se scuza pentru faptul că spaniola nu e limba universală, a tratat-o ca și cum ar fi fost, iar piața n-a avut de ales decât să-l urmeze. Și asta face și Rosalia cu ultimul ei album, „Lux".
Tensiunea dintre aceste două forțe, adică democratizarea tehnologică care permite oricui să creeze muzică și concentrarea puterii în mâinile câtorva mega-staruri, este pentru mine una dintre povestile anului. Nu se exclud reciproc. De fapt, se hrănesc una pe alta într-un mod pe care abia începeam să-l înțelegem.
Dar adevărata poveste a anului nu au fost vedetele. A fost ceea ce se întâmplă în subsolurile internetului. Am petrecut o săptămână încercând să înțeleg de ce fiica unei prietene, 16 ani, asculta obsesiv o artistă, cu 40.000 de followeri, pe care nu o auzisem niciodată. Nu era o chestiune de calitate, muzica era decentă, dar nu extraordinară. Era o chestiune de apartenență. Ea și cei 40.000 de urmăritori formau un club cu reguli nescrise, cu glume interne, cu o istorie comună care se construia în timp real. Artista nu era o prezență distantă, era aproape o prietenă, răspundea la mesaje, își schimba planurile bazându-se pe feedback-ul fanilor, îi făcea părtași la procesul creativ. Iar aici AI-ul joacă un rol pe care majoritatea oamenilor nu-l înțeleg încă, democratizează creativitatea. Producția muzicală nu mai necesită echipamente de zeci de mii de euro. Un laptop și câteva programe (unele gratuite) îți permit să suni aproape ca oricine. Bariera de intrare a dispărut aproape complet, ceea ce însemna că talentul nu mai este despre acces la resurse. Este despre viziune și perseverență. Desigur, asta crează și o problemă: cantitatea copleșitoare de muzică. În fiecare zi, mii de melodii noi se încărcau pe platforme.
Cum alegi?
Cum găsești ce-ți plăce cu adevărat când ai de ales din milioane de opțiuni? Aici algoritmii ar fi trebuit să ajute. Și, într-un fel, o făc. Spotify știe că ascult muzică melancolică marțea după-amiază și că vineri seara aveam nevoie de ceva mai energic. Dar ceea ce algoritmii nu pot face este să-mi ofere surpriză. Îmi dau mai mult din ce știu deja că-mi place. Mă închid într-o bulă confortabilă din care este din ce în ce mai greu să evadez.
Am descoperit cea mai bună muzică din 2025 exact cum o descoperisem și în 2005: prin recomandări de la oameni reali. Un prieten care-mi trimitea un link fără explicații, câteva site-uri de specialitate unde urmăream mai mulți critici și reviste în forma lor cea mai pură, adică tipărită. Toate acestea au o valoare pe care niciun algoritm nu o poate calcula.
Iar genurile muzicale?
În 2025, conceptul însuși începe să pară desuet. Ascultăm un artist care mixează elemente de hip-hop cu chitară clasică și sintetizatoare ambient, cântă pe jumătate în coreeană, pe jumătate în engleză. Cum cataloghezi așa ceva? Și, mai important, de ce ar trebui? Ceea ce se pierde în această fuziune este o anumită claritate, o ușurință în comunicare. Nu mai putem spune „îmi place rock-ul" și să înseamne ceva precis. Dar ce câștigăm este libertatea de a asculta orice, de a combina orice, de a fi fan al orice fără să ne simțim obligați să aderăm la un set de reguli nescrise despre ce mai trebuia să ne placă.
Enescu și trap-ul
România muzicală din 2025 m-a surprins pentru că nu mai încercă să explice de ce există, nu mai căută validare externă. Pur și simplu făce lucruri, iar lumea decide dacă vrea să fie atentă sau nu.
Festivalul Enescu a reușit ceva remarcabil: să fie elitist fără să fie exclusiv. Atrăge aceeași audiență internațională de înaltă clasă ca întotdeauna, dar a găsit, cel puțin în acest an, și modalități de a se deschide către un public mai tânăr, mai puțin inițiat, fără să-și compromită standardele. Muzica clasică este prezentată într-o formă mai accesibilă, care e un lucru complet diferit. În același timp, scena pop și trap autohtonă exportă ritmuri și melodii care ajungeau și în topuri europene fără să mai fie nevoie de traduceri sau adaptări.
Ironia, desigur, era că aceste două lumi aproape că nu se intersectează. Publicul Festivalului Enescu și publicul concertelor de trap și pop sunt două planete diferite, cu gravitații proprii, care se învârt în jurul unor sori diferiți. Dar amândouă există, amândouă prosperă, amândouă reprezentă ceva real despre țara asta care încă nu știe exact ce vrea să fie când va crește mare.
Concluzie
Privind la 2025, ceea ce rămâne este pattern-ul general. Am trăit într-un an în care muzica a fost simultan mai accesibilă și mai fragmentată ca niciodată. Mai democratică și mai elitistă. Mai personală și mai comunitară. Am învățat că nostalgia nu e despre trecut, e despre nevoia de certitudine în prezent. Că tehnologia nu distruge arta, îi schimbă regulile. Iar dacă există o lecție în toate astea, e că muzica rămâne singura activitate umană care te poate face să te simți complet singur și perfect înțeles în același timp. Și că indiferent cât de mult se schimbă modul în care o producem, o distribuim sau o consumăm, asta nu se va schimba niciodată.
