Vinerea seară va fi momentul în care vei fi „disperat”, se termină săptămâna de lucru și te afli în pragul a două zile fără obligații. Telefonul tace, sau ar trebui, mailurile pot aștepta, agenda e curată. Va începe weekendul, acel spațiu în care, dacă ai noroc, poți să faci lucruri pentru că vrei, nu pentru că trebuie.
Așa că, filmele vin natural. Nu neapărat la cinema, nu neapărat cele noi. Uneori revezi ceva vechi pentru că știi exact cum te va face să te simți. Alteori descoperi la distanță de ani ceva ratat la lansare.
Dar unele filme nu se termină odată cu genericul. Rămân în tine suficient de mult încât să se transforme în altceva, în muzică, în versuri, în energie pe care nu o mai poți ține înăuntru.
Să vorbim puțin de legătura rară și ciudată între film și muzică. Să vorbim despre piese care nu ar exista dacă cineva nu ar fi văzut un film și nu ar fi putut să scape de el. Imaginile au continuat să bântuie, ideile s-au infiltrat atât de adânc încât singura cale de a le procesa a fost să le transforme în sunet.
Nu inspirație vagă, de genul „am văzut ceva mișto și mi-a venit o idee". Mai viseral. Obsesie, neliniște, fascinație.
Să începem tare, foarte tare. „Altered State” de la Sepultura. Max Cavalera vorbește despre piesa asta ca despre una dintre preferatele lui de pe „Arise”, ceea ce spune ceva, își alege copilul favorit ca s-o spunem pe șleau. Intro-ul cu influețe sud-americane a fost o premieră pentru Sepultura. A fost risc și nu prea, risc pentru că este detașat de piesă, nu există o trecere fluidă către piesă, intro-ul este lipit, pus oarecum intr-o manieră artificială. Risc nu prea pentru că la momentul „Arise” erau deja consacrați.Vocea lui Max sună diferit aici. Mai ascunsă, poate. Mai puțin sigură. Trebuie să asculți piesa de câteva ori ca să-ți intre în piele, dar asta o face mai bună, nu mai slabă.
Filmul „Altered State” l-a obsedat pe Cavalera cu experimentele pe creier, limitele până la care poți împinge conștiința umană. Nu o simplă inspirație, de genul „am văzut un film mișto și mi-a venit o idee". Mai profund. Piesa există pentru că filmul l-a deranjat, l-a neliniștit într-un mod pe care nu l-a putut ignora.
Versurile cheie pot fi următoarele: „Shining blast, no perception/Altered state, no reaction/Shining blast/Altered state.”
Scenariul aparține lui Paddy Chayefsky, care s-a documentat serios, cercetările lui John C. Lilly cu bazinele de izolare senzorială din anii '50. Acele tancuri în care plutești în apă sărată, la temperatura exactă a corpului, până când nu mai știi unde te termini tu și unde începe apa. Le-ai mai văzut în „Minority Report”, dar acolo erau doar decor science fiction. Aici, în film, aveau o miză reală, ce se întâmplă când deconectezi complet mintea de lume?
Trecem la ceva mai blând, „Daniel” de la Bat For Lashes. Natasha Khan spune că „Daniel” e cea mai înfricoșătoare piesă de pe „Two Suns”. Înfricoșătoare pentru că e vulnerabilă, pentru că nu te ascunzi în spatele metaforelor și al producției suprapuse. Direct la subiect și asta înseamnă că poate să dea greș spectaculos.
Punctul de pornire: Daniel LaRusso din „Karate Kid”, ceea ce pare ciudat până când nu pare. „Karate Kid” e un film despre singurătate îmbrăcată în haine de film pentru adolescenți. Daniel, noul venit care nu se potrivește nicăieri. Mister Miyagi, singurul care îl vede cu adevărat.
„When I run in the dark, Daniel/Into a place that's vast, Daniel/Under a sheet of rain in my heart, Daniel/I dream of home.” par să fie cele mai potrivite versuri prin care putem să ilustrăm povestea.
Robert Kamen, scenaristul, a primit comanda să scrie ceva similar primului „Rocky”, povestea celui de jos care reușește. Dar Kamen s-a inspirat din propria viață, din propriile experiențe de outsider și a insistat pentru distribuție. El l-a vrut pe Pat Morita în rolul lui Miyagi, ceea ce la vremea aceea părea o alegere riscantă. Morita era cunoscut pentru roluri comice. Nimeni nu se gândise la el pentru un rol dramatic.
Alt registru, puțin sf, „Electric Barbarella” de la Duran Duran.
„Barbarella” din 1968, regie Roger Vadim, Jane Fonda, benzi desenate franceze de Jean-Claude Forest transformate în câmp science fiction. Fonda joacă un agent al United Earth trimis să-l găsească pe savantul Durand Durand, inventatorul unei arme capabile să distrugă omenirea. Filmul este kitsch deliberat, sex și spațiu cosmic îmbrăcate în costume ciudate și decoruri din plastic.
Dar piesa Duran Duran merge în cu totul altă direcție. Un bărbat care se îndrăgostește de propriul robot, singurătatea technologizată, ce se întâmplă când preferința pentru artificial devine mai puternică decât nevoia de real. Ceea ce, dacă stai să te gândești, pare mai relevant acum decât în 1997. Chiar așa, nu? „I plug you in/Dim the lights/Electric Barbarella/Your perfect skin/Plastic kiss/Electric Barbarella/Try to resist/Then we touch/Hallucinate and tranquilize.”
Trupa și-a luat numele tot din acest film, Durand Durand, savantul rău. Au împrumutat efecte din coloana sonoră originală, au mixat totul cu synthuri și chitare, au creat ceva care sună ca viitorul așa cum și-l imaginau oamenii în anii '60: strălucitor, artificial, vag amenințător.
Uite cum funcționează de fapt: filmul plantează o sămânță, iar piesa care crește din ea ia altă formă.
Duran Duran au luat „Barbarella” și au transformat-o în „Electric Barbarella”, au păstrat kitsch-ul retro-futurist, sex-appealul artificial, ideea că viitorul va fi strălucitor dar vid pe dinăuntru, și au creat altceva. Ceva despre singurătate și tehnologie, despre cum ne îndrăgostim de lucruri care rămân reci.
Max Cavalera a luat frica din „Altered States”, ideea că mintea umană poate fi împinsă dincolo de limite, că experimentele pe conștiință duc undeva înfricoșător, și a transformat-o în zgomot. În energie brutală.
Natasha Khan a preluat singurătatea lui Daniel LaRusso, sentimentul de a fi complet nepotrivit, nevoia disperată de cineva care să te vadă cu adevărat, și a transformat-o în ceva personal, intim, vulnerabil.
Asta înseamnă inspirație adevărată. Să iei ceva care te-a mișcat și să creezi propriul răspuns. Fidelitatea contează mai puțin decât intensitatea.
