Ieri seară, pe Arena Națională, Robert Trujillo, basist-ul Metallica, a cântat în română. „Cine ești tu oare, și de unde ai venit..." și zeci de mii de oameni au urlat refrenul înapoi spre scenă, emoționați până la lacrimi. Un moment care a făcut turul rețelelor în câteva ore. Ironia sublimă pe care aproape nimeni n-a rostit-o cu voce tare: piesa cu care Metallica a omagiat România e ea însăși un cover. Compact au preluat-o, la începutul anilor '90, după „Somebody Save Me" a americanilor de la Cinderella, dar fără să menționeze.
Românii s-au emoționat oleacă în fața unui omagiu adus unui omagiu, dar asta e România muzicală, în esența ei. Un palimpsest în care fiecare generație a scris peste cea anterioară, de foarte multe ori cu cerneala altcuiva.
Cortina de fier și contrabanda melodică
Ca să înțelegi de ce s-au întâmplat toate astea, trebuie să înțelegi mai întâi ce a însemnat România comunistă pentru un meloman. Accesul la muzica occidentală era strict restricționat. Discurile și casetele veneau pe căi subterane, aduse de cei care aveau norocul să iasă peste graniță, și circulau din mână în mână la prețuri piperate. O casetă cu Whitesnake sau Judas Priest era un bun de lux, cam la fel de prețios ca o pereche de blugi Levi's.
Muzicienii români aveau și ei acces la aceste sunete ale lumii interzise și aveau și o piață captivă, flămândă de rock, de pop, de orice venea din Occident. Logica era simplă și, în contextul ei, chiar umană: dacă nu poți da oamenilor The Rolling Stones, le dai un surogat, iei melodia, schimbi versurile în română și dai la popor, iar poporul mulțumește.
Regimul închis funcționa ca un scut legal involuntar. România nu semna convențiile internaționale privind drepturile de autor în același mod în care le respectau statele occidentale, așa că nu au existat acuzații de plagiat, nu au existat procese. În cel mai bun caz, pe discografiile vremii, în dreptul unor astfel de piese apărea mențiunea pudică: „preluată din repertoriul internațional".
Inventarul rușinii (și al frumuseții)
Lista e lungă și uimitoare. Unele exemple sunt azi arhicunoscute, altele mai puțin.
Dan Spătaru - „Drumurile noastre", imn în toată regula, puțin melancolic și visător, linia de start a oricărei aduceri aminte a muzicii de odinioară și piesa care te urca pe mese în cluburi. Poate o face în continuare. Da, da, da, e o preluare, după „Ona nocas nece doci" a iugoslavului Miki Jevremovic, unu la unu, cu versuri noi în română.
Să trec la Iris. Trupa care ar putea fi cel mai solid brand de rock autohton s-a construit pe fundamente împrumutate. „De vei pleca" e după „We Wish You Well" de la Whitesnake.
„Să nu crezi nimic" e după „Don't Believe a Word" a lui Thin Lizzy.
Iris - „Trenul fără naș" a făcut deliciul generațiilor și a fost cântată la foc automat la orice concert rock din anii '80. Puțini știu că o bună parte din linia melodică și din orchestrație vin direct din „Running Wild" al lui Judas Priest. Normal, sursa n-a fost vreodată menționată.
Compact cu celebrul caz Cinderella, „Cine ești tu oare?”, este punctul de plecare al acestui articol.
Cargo au preluat „Electric Funeral" de la Black Sabbath și au transformat-o în „Destin".
Iar din „Kashmir" de la Led Zeppelin a ieșit „Apocalipsa".
Phoenix? Până și zeii fondatori ai rockului românesc nu sunt imuni. „Mugur de fluier" seamănă destul de mult cu „Christmas Song" a celor de la Jethro Tull.
Sfinx are piesa „Într-un cer violet", una dintre cele mai frumoase piese ale rock-ului românesc, cu versurile lui Alexandru Andrieș și muzica lui Sorin Chifiriuc, e un cover nedeclarat după „Golden Brown" a britanicilor The Stranglers. Fanii care o descoperă azi reacționează în două feluri: unii sunt consternați, alții, și aceștia sunt mai mulți, spun că nu contează, că Sfinx au făcut-o mai frumoasă.
Clasa de mijloc a coverului: pop-ul și estrada
Fenomenul nu a fost exclusiv rock. Estrada românească s-a hrănit la fel de nesăbuit din producția internațională.
Mihaela Runceanu - „E adevărat, iubirea mea" e o preluare după „Paradise" a lui Phoebe Cates.
Aura Urziceanu și Aurelian Andreescu - „Septembrie" este una dintre cele mai cântate romanțe autohtone, hai s-o numim așa, și e o compoziție de la început anilor ‘60. Ea care a trecut pe la Jerry Orbach, Harry Belafonte, Liza Minelli, a explodat în ‘65 în topurile pop americane (Billboard Hot 100), unde intră simultan cu trei interpretări diferite: Ed Ames (cea mai de succes variantă pop individuală), The Brothers Four și pianistul Roger Williams și ajunge să aibă o variantă și-n franceză, cea a Nanei Moskouri.
Gil Dobrică - „Hai acasă" e „Take Me Home, Country Roads" a lui John Denver, cu versuri noi. John Denver i-a dus acasă pe americani spre Virginia, Gil Dobrică i-a dus pe români spre... nicăieri anume, dar cu același dor.
Margareta Pâslaru - „Spuneam că nu-mi pasă (bui, bui, bui)" e după „Bensonhurst Blues" a lui Oscar Benton.
Trio Expres - „Într-un gând, într-un glas" e Modern Talking - „You're My Heart, You're My Soul", cu versuri românești.
Eva Kiss - „Putere dragostei" e „Power of Love" de la Jennifer Rush, deghizată în română.
Anda Călugăreanu - „Beng, beng" vine direct din „Bang Bang" a lui Nancy Sinatra.
Ducu Bertzi a cântat „M-am îndrăgostit numai de ea" după italianul Gianni Nazzaro - „Mi sono innamorato di mia moglie".
După revoluție: japca cu perdea
Dacă în comunism jaful era scuzabil, sau cel puțin explicabil, prin izolarea forțată, ce scuză mai există după 1990? Niciuna și totuși practica a continuat, transformându-se și adaptându-se.
Azur - „Fata de pe plajă" cu al ei „Lololo, lolali" viral avant la lettre e o melodie construită pe structuri ritmice și melodice venite din Occident, trecute prin filtrul euro-dance-ului anilor '90.
Delia este artista care domină pop-ul românesc de ceva vreme nu a scăpat nici ea de acuzații. „Inimi desenate" a stârnit o sesizare formală din partea reprezentanților cantautoarei germane Jeanette Biedermann, care susțineau că linia melodică a hitului românesc reproduce „Right Now" al artistei lor. Compozitorii piesei, cei de la Kazibo, au negat că ar fi cunoscut piesa originală.
Aici sunt link-urile, judecați voi.
Separat, „Da, mamă" a fost comparată public cu „Sing for the Moment" a lui Eminem, acuzație asupra căreia specialiștii muzicali s-au împărțit. Bun, dar și Eminem și-a luat refrenul din Aerosmith - „Dream On”.
Stigma - „Dragostea-i o curvă" a fost copiată, cu tot cu orchestrație, după „Bloodsport" a formației britanice Sneaker Pimps.
Manelele: japca ridicată la rang de sistem
Dacă în muzica de dinainte de 1989 coverul era un mecanism de supraviețuire culturală într-un sistem închis, și dacă în pop-ul anilor '90-2000 era mai degrabă o neglijență sau un oportunism creativ ocazional, în lumea manelelor copia a devenit un fenomen structural. În cazul ăsta e vorba despre normă.
Liniile melodice ale manelelor vin din repertoriul grecesc, turcesc, sârbesc și arab, uneori adaptate, alteori luate aproape integral, inclusiv negativul, inclusiv linia vocală. Mecanismul e atât de sistematic încât fanii genului care descoperă originalele au adesea o revelație: „melodia pe care o știam de la nuntă e de fapt o piesă din Turcia”.
Câteva exemple documentate: Nicolae Guță a luat structura ursuletului Gummy Bear pentru „Sunt un fat frumos".
Adrian Copilul Minune, campionul absolut al plagiatului în manele, cu un palmares catalogat public pe mai multe site-uri, a trecut prin Rihanna, Jennifer Lopez, muzică braziliană, melodii latino americane.
Într-un interviu la „40 de întrebări cu Denise Rifai", Adrian Minune a vorbit deschis despre asta, iar el n-a dat înapoi și nici nu a căutat prin buzunare scuze sofisticate. A explicat că-n în perioada de aur a manelelor, lua melodii din Grecia sau Serbia pentru că publicul voia să le audă, pentru că el le putea cânta mai bine decât oricine, și pentru că versurile în română le făceau ale lui, ale tuturor. A spus că accentul era pe voce, pe interpretare, pe patosul pe care niciun original nu ți-l putea da în limba ta. Era, în logica lui, un serviciu adus publicului și e cam greu de combătut în totalitate.
Florin Salam a fost acuzat că „Saint-Tropez" e luată de la bulgarul Azis. Vali Vijelie a cântat „My Heart Will Go On" a lui Celine Dion în versiune manea.
Dincolo de bani: de ce se întâmplă asta?
E tentant, și comod, să reduci totul la calcul economic. Iei o melodie care a demonstrat deja că merge, schimbi versurile în română, economisești bugetul de compoziție și e mai sigur, mai ieftin, mai rapid.
Dar explicația care se oprește la bani ratează ceva esențial. România a trăit decenii întregi ca o insulă culturală. Muzica venea de dincolo ca o formă de rezistență, ca o fereastră spre o lume altfel. Când muzicienii români preluau acele melodii, nu furau neapărat, „traduceau”. Transformau ceva inaccesibil în ceva al lor, al tuturor și-l localizau, îl umanizau printr-o formă de apropiere față de o cultură la care nu aveau acces legal.
Există în psihologia culturală un fenomen numit „bricolaj”, conceptul lui Lévi-Strauss despre cum comunitățile fără acces la resurse originale construiesc cu ce au la îndemână, recombinând fragmente existente în forme noi. România muzicală a anilor comunismului a practicat bricolajul sistematic, și rezultatul a fost uneori, paradoxal, ceva mai bun decât originalul. „Într-un cer violet" e mai frumos, în opinia mea, decât „Golden Brown" pentru că e o chestiune de context, de memorie afectivă, de identitate.
Însă, da, avem o problemă cu obiceiul care s-a perpetuat și după ce cortina de fier a căzut, și după ce România s-a conectat la internet, și după ce accesul la muzica originală a devenit instantaneu și gratuit. Și atunci mecanismul nu mai poate fi numit bricolaj, trebuie numit ce este.
Poate că cel mai real diagnostic e ăsta: România a internalizat atât de adânc cultura coverului, încât o generație întreagă de muzicieni a crescut crezând că „așa se face muzică”. Iei o structură care merge, îi pui versuri noi, o cânți cu suflet, contribuția ta e interpretarea, nu compoziția și până la urmă e o etică a meșteșugarului, nu a creatorului.
Și tocmai asta e, poate, cel mai trist, nu lipsa de talent, ci lipsa de conștiință a proprietății intelectuale ca valoare. Dacă nu ai cultură a originalului, dacă generații întregi nu au văzut niciodată un proces pentru plagiat, nu au văzut niciodată credite corecte pe un disc, e greu să ceri unui artist să funcționeze după reguli pe care nimeni nu i le-a predat.
Epilog: un cover al unui cover
Metallica a cântat ieri seară pe Arena Națională „Cine ești tu oare" a formației Compact. Robert Trujillo a cântat-o, el cu Kirk sunt responsabilii cu circoteca emoțională cât James și Lars își trag sufletul.
Compact a cântat-o după Cinderella. Cinderella a scris-o inspirată din rock-ul clasic american, rock-ul american s-a construit pe blues, blues-ul s-a construit pe muzica africană adusă de sclavi.
Toată muzica e, la o scară suficient de mare, un cover al unui cover al unui cover, blues din Africa, rock din blues, pop din rock, manele din pop turcesc, lanțul nu se termină nicăieri. Diferența dintre artă și japca stă în onestitate, adică să recunoști de unde ai luat sau te prefaci că ai inventat roata. Atât.
