O știu pe Alice de prin 2016, când a scos primul single, tot „Seconds of Silence" se numea, și a câștigat un concurs internațional de muzică în Statele Unite. Mă gândesc că pentru mulți a fost o surpriză. Pentru mine, nu. Știam deja că fata asta are ceva. Nu știam exact ce, dar îl simțeam.
Acum, 10 ani mai târziu, lansează un album întreg cu același titlu. Și înțeleg gestul mai mult decât m-aș fi așteptat, îmi pare o revenire la primul capitol al unei cărți după ce ai terminat-o, pentru că acum înțelegi altfel fiecare cuvânt. E un cerc care se închide cu maturitate, pentru că Alice știe exact de unde a plecat și unde a ajuns.
Sunt opt piese pe disc, plus încă una, o altă variantă, superbă, la „Seconds of Silence". Treaba asta elimină umpluturile, nu-s track-uri de tranziție puse acolo ca să umple spațiul. Fiecare piesă își știe locul în poveste, ceea ce în zilele noastre e mai rar decât pare.
Albumul începe exact cum ar trebui să înceapă, cu titlul, „Seconds of Silence", o invitație la liniște și introspecție. Este o deschidere care te face să te oprești din ceea ce faci și să asculți.
„The Spell" vine cu o energie mai întunecată, mai misterioasă și simți că Alice merge către o zonă emoțională pe care nu mulți artiști o abordează fără să cadă în clișeu. Ea nu cade.
„Looking for a Friend" e, probabil, piesa cu cel mai mare potențial de rezonanță universală de pe album. Tema căutării conexiunii reale nu se uzează niciodată, iar modul în care e tratată aici e delicat și direct în același timp, fără sentimentalism ieftin. Las tematica lirică și ascult atent, e o piesă complexă, cu orchestrație ce mă duce cu gândul către straturile de producție ale anilor '80. Mai ales alegerea saxofonului. Acolo e cheia.
Apoi vine „Billboard" și aici trebuie să mă opresc o clipă. E o piesă despre refuzul compromisului, despre alegerea de a face muzică durabilă în loc de muzică convenabilă. Versurile spun pe față că nu-i pasă de formula comercială. Iar credibilitatea declarației vine tocmai din tot ce știm despre Alice, compune singură, cântă, produce, face aranjamentele, filmează. Un one woman show complet, în sensul cel mai serios al expresiei. Iar versurile astea „terribly sorry for the billboard, but I'm gonna make it on my own", arată că înșiruirea de mai sus este corectă. Alice este autodidactă și zilele trecute mi-a mărturisit că este stângace și totuși cântă în poziția comună la chitară, a primit împrumut o chitară pe dreapta și n-a avut încotro.
Merg mai departe cu „Dance", o schimbare de ritm binevenită, o piesă care a ajuns deja în FM și care arată că Alice știe și să fie accesibilă fără să se vândă. Nu e ușor. Cei mai mulți aleg una din două, dar ea a găsit cumva mijlocul.
Aș putea termina cronica cu „Dance". Dar, pentru că albumul mai are ceva de spus, încă trei piese, vreau să merg la final, către o variantă reorchestrată a chiar piesei care a deschis totul, „Seconds of Silence". De data aceasta, aranjamentul e mult mai îndepărtat de original, mai aspru, mai alternativ, mai ciudat în cel mai bun sens al cuvântului. O chitară care sună a sirenă, undeva între avertisment și chemare, apoi un glissando care alunecă firesc și te lasă suspendat. E un final care nu rezolvă nimic, ci lasă sunetul să se dizolve în aer, exact cum fac „endings”-urile bune. Albumul se termină exact cum a început și totuși nu e același loc.
„Când am început să compun muzică, singurul meu gând era să creez un gen de muzică care să impresioneze, ceva durabil, acel lucru special pe care îl numim frumusețe."
Vorbind de sunet, ea îl numește pinkpop, un subgen pe care și l-a inventat singură, undeva la intersecția dintre alternative, cinematic și indie. Și după ce asculți albumul de la cap la coadă, înțelegi de ce a simțit nevoia unui termen nou. Nu se potrivea în nicio cutie existentă. E un sunet care-i aparține.
Alice Sonia-Michael e din România, și asta merită spus nu ca o notă de subsol, ci ca un context. A urcat pe aceeași scenă cu artiști ca Fink, Submotion Orchestra, Nils Petter Molvær sau Mathias Eick. A câștigat concursuri internaționale. A construit tot de la zero, autodidactă la chitară, producând și compunând fără rețete împrumutate. „Seconds of Silence", albumul, e dovada că răbdarea în artă nu e o slăbiciune. E o strategie.
Am așteptat albumul ăsta mai mult decât aș vrea să recunosc. Și nu m-a dezamăgit. Ceea ce, credeți-mă, nu e puțin lucru.
