După concertul din week end de la Atena, întrebarii mele i se dă un răspuns rapid și clar. Da, este. Să cânți, într-un fel de „pay respect for locals”, ceva, orice, din Zorba Grecul, e răspunsul clar. Dar nu vreau să mă gândesc deloc, la faza asta și am să argumentez ca și cum ea nu există.
TikTok a făcut în câteva săptămâni ce n-a reușit industria muzicală în treizeci de ani. Exact așa, a băgat Metallica în feed-urile a milioane de adolescenți care probabil abia știau să pronunțe „thrash metal". Era 2022, algoritmii împingeau același clip în toate direcțiile, iar clipul era din Stranger Things, sezonul patru, un adolescent răzvrătit folosea riff-ul de la „Master of Puppets" ca armă literală împotriva unui demon dimensional. Metallica intrase deja în cultura pop, dar asta a fost fixarea în mentalul colectiv.
1. Metallica a fost mereu o trupă pop care nu știa asta
Muzica bună e muzică bună, indiferent de raftul de la magazin pe care o pui. Și am dreptate, pentru că dacă asculți „Enter Sandman" fără prejudecăți stilistice, auzi un cântec despre coșmaruri cu un „hook" de chitară pe care l-ai putea fredona și-n lift. Auzi un refren repetat, o structură clară, un crescendo emoțional. Auzi „pop music” cu distors la maxim.
Cultura pop funcționează pe principiul memorabilității, o melodie prinde, un personaj rămâne, un moment devine emblemă. Metallica a construit pe memorabilitate: „Nothing Else Matters" e o baladă pentru mase, „The Unforgiven" e un western cinematografic, „One" e un film de război comprimat în opt minute. Toate piesele au emoție accesibilă, povești clare, o poveste pe care oricine o poate urmări.
Și apoi e „Orion".
„Orion" e piesa pe care Metallica a pus-o pe discul „Master of Puppets” în 1986 și pe care nimeni din afara fanilor devotați n-o știa cu adevărat, opt minute și douăzeci și șapte de secunde de instrumental pur, fără versuri, fără refren, fără nimic din ce teoria pop îți spune că face o piesă memorabilă. Și totuși, „Orion" a ajuns coloană sonoră la înmormântarea lui Cliff Burton, basistul trupei, mort în același an în care albumul a apărut, și a circulat pe internet ca unul din cele mai emoționante momente muzicale pe care le poți da cuiva care plânge și nu știe cum să se oprească. O piesă instrumentală de thrash metal, devenită limbaj universal al durerii. Dacă asta nu e cultură pop în cel mai profund sens al cuvântului, atunci categoria n-are sens.
Dar dacă „Orion" e prea cerebrală ca dovadă, ia „Fade to Black" de pe Ride the Lightning din 1984. O baladă despre sinucidere, cântată de o trupă de douăzeci de ani din San Francisco, cu o introducere de chitară acustică atât de delicată că prima oară când o auzi îți vine să verifici dacă n-ai greșit trupa. Și apoi piesa crește, crește, crește, într-un mod în care simți fiecare centimetru din creșterea aia cu tot corpul, și la final urletul de chitară al lui Kirk Hammett e atât de cathartic că aproape că îți pare rău că s-a terminat. Metallica a primit scrisori de la fani care le spuneau că piesa i-a salvat de la sinucidere. Au primit și scrisori de la părinți furioși care spuneau că piesa i-a împins pe copiii lor spre sinucidere. Ambele tipuri de scrisori demonstrează același lucru: că muzica atingea ceva real, ceva care conta.
„Pop music” în sensul cel mai literal, muzică pentru oameni, muzică despre oameni, muzică care face oamenii să simtă că nu sunt singuri în ce simt, chiar dacă ce simt e cel mai întunecat lucru posibil.
2. Master of Puppets și efectul Stranger Things
Înainte de august 2022, „Master of Puppets" era o piesă din 1986 pe care o știau metalliștii devotați, băieții de liceu cu tricouri negre și oamenii de 45 de ani care au crescut cu ea. Piesa dura opt minute și jumătate, schimba tempoul brusc și avea un solo de chitară care suna ca o ceartă între două viori electrice supărate. Nicidecum material de playlist mainstream.
Apoi a venit Eddie Munson.
Personajul jucat de Joseph Quinn a cântat intro-ul piesei pe acoperișul unei rulote din altă dimensiune, cu o expresie pe față care spunea simultan „e ultima mea zi pe pământ" și „dar ce solo o să fie ăsta". Scena poate fi considerată ca un ritual de inițiere în masă: milioane de oameni au căutat imediat piesa, au urcat-o pe locul 40 în Billboard Hot 100, un clasament bazat pe date de streaming și airplay, și au transformat un sunet thrash metal din 1986 într-un hit al verii 2022.
Streaming-ul piesei a crescut cu peste 400% în săptămânile de după lansarea episodului. James Hetfield și Lars Ulrich au stat la interviuri cu publicații de entertainment care, cu un an înainte, n-ar fi știut să scrie corect „Hetfield". Toată lumea a câștigat.
3. Argumentul sonor, structura care prinde
Muzica pop are reguli. Intro, vers, pre-refren, refren, vers, refren, bridge, refren. Metallica ignoră regulile, dar ajunge la același rezultat emoțional. Ascultă „The Black Album” din 1991 și o să auzi producție la nivel de blockbuster, bătăi de tobe care sună ca o tobă simfonică, riff-uri care s-au infiltrat în reclamele de mașini și trailerele de film cu o ușurință dezarmantă.
„Nothing Else Matters" a fost cântată de Miley Cyrus cu Elton John. A apărut în episoade din Grey's Anatomy și în zeci de compilații romantice pe YouTube cu titluri ca „Songs for When You Miss Someone". Instrumentele s-au schimbat, contextul s-a schimbat, dar melodia a supraviețuit pentru că are acea calitate fundamentală a muzicii pop: îți spune ceva înainte să poți analiza de ce.
Și dacă „The Black Album” e prea evident, du-te la „...And Justice for All” din 1988. „Harvester of Sorrow" are un riff de deschidere care sună ca un tractor pe cale să te calce, numai că tractorul e acordat perfect și vrea să dansezi cu el.
„Eye of the Beholder" e o piesă despre libertatea de exprimare scrisă în 1988 America, în plină ofensivă PMRC (Parents Music Resource Center) împotriva muzicii cu conținut explicit, și are o energie de manifest politic pe care rap-ul o va codifica mai târziu ca regulă de bază. Albumul ăsta nu a produs hit-uri în sensul clasic, e prea lung, prea aspru, prea îndrăgostit de propriile lui complicații, și totuși „One" a venit de acolo și a câștigat Grammy, a rulat pe MTV și a îndeplinit toate criteriile pentru care un lucru se numește pop. Uneori albumele care nu vor să fie pop produc cele mai pop momente ale unui deceniu.
4. Argumentul cultural: metal ca limbaj al empatiei
Cultura pop absoarbe tot ce are intensitate emoțională ridicată, iar Metallica furnizează intensitate emoțională la nivel industrial. „One" e despre un soldat din Primul Război Mondial care pierde membrele și simțurile pe rând, o poveste de o cruzime incredibilă spusă cu un crescendo muzical care te lasă literal fără aer. Videoclipul original, cu imagini din filmul „Johnny Got His Gun", a rulat pe MTV în 1989 și a câștigat primul Grammy al trupei. MTV. Grammy. Două instituții ale culturii pop mainstream.
„Sad But True" a apărut în coloana sonoră a jocului Guitar Hero, o serie care a introdus heavy metal-ul la o generație întreagă de copii care voiau să apese butoane colorate în ritm. Guitar Hero a vândut milioane de copii tocmai pentru că metalul e muzică fizică, muzică pe care o simți în stern, muzică care te convinge că poți face ceva epic cu mâinile tale, chiar dacă mâinile tale țin un controler de plastic.
5. Argumentul comercial: cel mai pop lucru posibil
Metallica a vândut peste 125 de milioane de albume în toată lumea. „The Black Album" singur a vândut peste 30 de milioane de copii, cifre care-i plasează în aceeași conversație cu Michael Jackson și Madonna. Turneele lor umplu stadioane, iar biletele se epuizează în minute. WorldWired Tour din 2016-2019 a generat peste 400 de milioane de dolari, plasându-se constant în topurile celor mai profitabile turnee ale fiecărui an.
Succesul comercial e unul din criteriile de bază ale culturii pop și pe criteriul ăsta Metallica bifează cu un marker gros. Faptul că succesul vine ambalat în distors și versuri despre maeștrii păpușari și soldați mutilați e un detaliu de packaging, nu o schimbare de categorie.
6. Master of Puppets: pop song post 2022
Răspunsul vine simplu și fără echivoc: da, „Master of Puppets" a devenit o piesă pop după 2022, cu tot ce implică asta. A intrat în conștiința colectivă a unui grup demografic complet nou, a generat cover-uri virale pe YouTube și TikTok din partea unor oameni care n-aveau nicio legătură cu metalul înainte, a apărut în playlist-uri de studiu și de workout alături de Billie Eilish și Arctic Monkeys.
A devenit scurtătură culturală, poți să spui „very Master of Puppets moment" și oameni care n-au ascultat niciodată Metallica vor înțelege că vorbești despre un crescendo dramatic la un moment imposibil. Asta e definiția culturii pop: momentul în care o operă depășește granițele genului care a creat-o și devine proprietatea tuturor.
7. Pledoarie: de ce contează muzica asta
Să vorbim despre ce face de fapt Metallica, dincolo de cifre de vânzări și momente televizate, dincolo de Grammy-uri și turnee cu stadioane pline, pentru că, dacă ne oprim doar la statistici, ratăm tocmai lucrul care face toată discuția asta necesară.
Metallica scrie despre frică. Despre dependență și pierderea controlului în „Master of Puppets", despre coșmarurile care se strecoară sub piele în „Enter Sandman", despre războiul care distruge oamenii dinăuntru în „One", despre tată și fiu și rănile care se transmit din generație în generație în „The Unforgiven". Scrie despre lucrurile pe care cultura pop le evită de obicei sau le îmbracă în metafore atât de dulci că nu mai dor, dar Metallica nu îndulcește nimic, îți arată totul real și de asta durează.
„The Unforgiven", șase minute și 27 de secunde de chitară semi acustică, orchestrație și James Hetfield cântând despre un bărbat care și-a trăit toată viața după regulile altora și a ajuns bătrân fără să fi trăit cu adevărat, e o piesă despre regret pe care o poți asculta la douăzeci de ani și să crezi că e despre altcineva, și să o asculți la patruzeci și să-ți dai seama că era despre tine tot timpul. Puține trupe din istoria muzicii pop, metal sau altceva, reușesc trucul ăsta: să scrie ceva care crește odată cu ascultătorul.
„Nothing Else Matters" a fost scrisă de James Hetfield la telefon cu iubita lui, în timpul turneului pentru albumul „...And Justice for All”, una din cele mai simple declarații de dragoste din muzica rock, pentru că miezul ei e o promisiune pe care oricine a iubit pe cineva a vrut să o facă: „tu ești singurul lucru care contează cu adevărat, restul e zgomot”. Hetfield a cântat-o de mii de ori pe stadioane cu șaptezeci de mii de oameni și a reușit, de fiecare dată, să o facă să sune ca și cum ar fi cântat-o pentru prima dată, pentru o singură persoană, undeva într-o cameră de hotel întunecată.
Sau „Until It Sleeps", de pe „Load” din 1996, albumul pe care fanii tradiționaliști l-au urât cu o pasiune care în sine spunea ceva despre cât de mult contau pentru ei. Oamenii și-au tuns părul, au pus ceva blues în producție și a scos o piesă despre cancer, James Hetfield tocmai își pierduse mama, cu un videoclip plin tematica lui Hieronymus Bosch și o structură de cântec atât de convențional de pop că ai fi putut-o pune pe un radio de Top 40 fără să clipești. Fanii au zis că s-au vândut. Poate, dar nu cred pentru că durerea nu are genul muzical pe care crezi tu că-l are și când ești în mijlocul ei nu mai alegi între thrash și blues, alegi doar ce sună adevărat.
Și „The Day That Never Comes", de pe „Death Magnetic” din 2008, care e practic „One" rescrisă de o trupă care a trăit douăzeci de ani în plus și știe mai multe despre cum arată speranța când se termină. Introducerea e lentă, aproape cinematografică, e un cântec pe care-ll auzi și știi că urmează ceva, că piesa construiește spre ceva, și când vine acel ceva, solourile, accelerarea, Lars Ulrich bătând ca și cum și-ar fi amintit brusc de ce i-a plăcut să cânte, te prinde complet nepregătit, deși ai știut tot timpul că vine. Asta e meșteșug. Nu pop sau metal sau nimic din ce scriem pe etichete, e pur și simplu meșteșug.
Și apoi e „Orion" din nou, piesa fără cuvinte care spune mai mult decât majoritatea pieselor cu cuvinte. Cliff Burton a murit în septembrie 1986, la douăzeci și patru de ani, și „Orion" a rămas în urmă ca un fel de testament muzical al unui basist care schimbase tot ce credeau oamenii că poate face basul într-o trupă de metal. La înmormântarea lui, „Orion" a cântat în boxe și nimeni din cei prezenți n-a simțit că piesa are nevoie de versuri ca să spună ce trebuie spus (ce păcat că nu are clip). Muzica instrumentală atinge uneori locuri pe care cuvintele le ocolesc instinctiv.
„One" rămâne poate cel mai complet argument pentru tot ce susține acest text. Opt minute în care auzi un om care a pierdut tot, membrele, vederea, auzul, vocea și vrea un singur lucru: să moară. Metallica a transformat o poveste despre ororile războiului și te face să simți fiecare secundă din acel coșmar personal ca participant, te trage înăuntru și refuză să te lase să privești de la distanță sigură.
Cultura pop la cel mai bun nivel al ei face exact asta, te convinge că ce simte altcineva e și ce simți tu, că ești mai puțin singur în ce trăiești, că emoția ta are un nume și un sunet și o durată măsurabilă în minute și secunde. Metallica face asta de patru decenii, cu tot tacâmul și calabalâcul, chitare rele, tobe care sună ca un cataclism, cu piese instrumentale care plâng în locul tău și balade care îți spun că iubirea e singurul lucru serios din viața asta.
„Master of Puppets" a intrat în cultura pop prin ușa unui serial Netflix. „Nothing Else Matters" a intrat prin Elton John și Miley Cyrus. „Enter Sandman" a intrat prin stadioane de fotbal american unde zeci de mii de oameni o cântă la unison. „Orion" a intrat prin durere, printr-un tip de pierdere pentru care limbajul obișnuit se dovedește insuficient. Fiecare intrare a fost pe o ușă diferită, dar toți cei care au intrat au ajuns în același loc: în fața unei muzici care-ți cere tot și-ți dă tot înapoi, cu dobândă.
Trupa care și-a dat în judecată fanii pentru piraterie în 2000, într-un proces împotriva Napster care a făcut-o să pară cea mai antipatică formație din istoria rockului, dar care a schimbat pentru totdeauna modul în care industria muzicală gândea drepturile digitale, care a lansat „Lulu" în 2011 alături de Lou Reed, un album atât de ciudat și de nepotrivit cu orice așteptare că internetul a rămas literalmente fără cadru de referință în care să-l pună, și care a permis camerelor să filmeze doi ani de terapie de grup, certuri în studio, lacrimi și ego-uri zdrobite, finalizând în documentarul „Some Kind of Monster” din 2004, probabil cel mai cinstit portret al unei trupe de rock pe care cinematografia l-a produs vreodată, pentru că arată nu gloria, ci costul ei, trupa asta a ajuns, după patruzeci de ani, exact acolo unde a fost mereu: în mijlocul culturii.
Nu știu ce altceva să cer de la muzică.
