Spotify a împlinit 20 de ani și ne-a fluturat o listă cu 20 de piese, cele mai ascultate din istoria platformei. Vă voi prezenta și eu lista, o să fac asta în două tranșe, nu pentru că subiectul ar fi prea vast, deși este, ci pentru că și Spotify ne-a livrat toată povestea asta treptat, în rate, câte un cântec pe an, câte un heartbreak pe săptămână. E corect să răspundem pe măsură.
Partea a doua vine mâine și va recapitula, cu și mai multă compasiune nesolicitată, ce facem noi, oamenii, cu muzica în loc să vorbim cu terapeutul.
Partea I: Primele 10
Dacă te-ai uitat vreodată la un clasament Spotify și ai simțit ceva, o undă de recunoaștere, o strângere de inimă, un ușor gust de rușine, înseamnă că ești un om normal.
Topul all-time al Spotify este radiografia colectivă a speciei noastre în suferință, este un dosar medical.
Numărul unu: „Blinding Lights", The Weeknd. Sigur. Evident. Bineînțeles. Un cântec despre un tip care aleargă prin noapte beat, orbit de luminile orașului, probabil spre cineva care nu-l merită. L-am ascultat de atâtea miliarde de ori încât a devenit, tehnic vorbind, cel mai ascultat cântec din istoria omenirii înregistrate. Să lăsăm asta să se scufunde.
Cel mai mare hit al umanității este despre o decizie proastă luată la 3 dimineața. Muzical, e un exercițiu de cinism calculat, adică un sintetizator care imită estetica anilor '80, un bass care te împinge înainte fără să te lase să respiri și un refren construit să intre-n cap și să nu mai iasă, ceea ce explică miliardele de redări mai bine decât orice analiză sentimentală. Suntem extraordinari ca specie.
Numărul doi: „Shape of You", Ed Sheeran. Un cântec în care Ed Sheeran, un bărbat care arată în mod deliberat ca vecinul tău care repară calculatoare, a convins miliarde de oameni că povestea lui de iubire e și a lor. Și a reușit. Structura e aproape impudic de eficientă, are un loop de marimba în deschidere, un instrument pe care nimeni nu îl asocia cu seducția până atunci, urmat de versuri care descriu o întâlnire banală de bar cu o acuratețe prozaică încât sună, paradoxal, ca poezie. Genial și ușor înfricoșător.
„Sweater Weather", The Neighbourhood, locul trei. Poate fi, oficial, uniforma emoțională a generației care a descoperit că tristețea sună mai bine cu un reverb mic. E cântecul pe care îl pui când afară plouă și vrei să pari interesant suferind. Chitara e intenționat subîngropată în mix, vocea lui Jesse Rutherford plutește deasupra unui ritmului, totul e construit să sune ca o amintire dintr-o relație pe care poate nici n-ai avut-o, dar ești sigur că ai pierdut-o.
Locul patru: „Starboy", The Weeknd și Daft Punk. The Weeknd a reușit performanța de a ocupa două locuri în top cinci. Omul e, tehnic vorbind, coloana sonoră a acestui secol. Omenirea să-i trimită o felicitare oficială. Daft Punk au adus producția lor caracteristică, un groove funky, suprafețe sintetice reci, o pulsație mecanică sub tot, iar The Weeknd a pus deasupra un vocal care sună simultan arogant și gol pe interior, luctu pe care foarte puțini artiști îl pot face pe toată durata unui cântec.
„As It Was", Harry Styles, locul cinci. Un cântec despre singurătate, schimbare și faptul că lucrurile nu mai sunt cum erau, lansat la exact momentul în care toată lumea ieșea dintr-o pandemie și descoperea că nici ei nu mai erau cum erau. Timing perfect.
Kid Harpoon și Tyler Johnson au construit producția în jurul unui arpegiu de sintetizator care sună în mod intenționat fragil, ca și cum întreaga structură a cântecului ar putea să se destrame dacă apăsați prea tare, ceea ce, emoțional, era exact ce simțea toată lumea în 2022.
Lewis Capaldi, „Someone You Loved", locul șase. Dacă ai ascultat cântecul ăsta și nu ți-a venit să suni pe cineva la care încerci de luni de zile să nu te mai gândești, fie ești vindecat, fie n-ai ascultat cu adevărat. Pianul din intro e ostentativ de simplu, câteva acorduri pe care le-ar putea cânta oricine, iar vocea lui Capaldi face tot restul. E un falsetto care crăpă la momentele potrivite, cu o naturalețe pe care producătorii mai sofisticați ar fi șlefuit-o până la sterilitate.
„Sunflower", Post Malone și Swae Lee, locul șapte. Un cântec din filmul Spider Man care a ajuns mai faimos decât majoritatea filmelor Spider Man. Muzica pop modernă a depășit cu mult cinematografia, ca mecanism de livrare a emoțiilor, și „Sunflower” e dovada cea mai dulce și mai dezarmantă a acestui fapt. Producția e o mostră perfectă de lo-fi soul modern: chitare ușoare, percuție reținută, bas cald, totul sună, în mod voit, ieftin în sensul cel mai bun al cuvântului, ca o casetă găsită într-o cutie de pantofi.
Drake, Wizkid și Kyla, „One Dance", locul opt. Dovada că dacă pui un beat bun și Drake murmură ceva deasupra lui, blablabla, blublublu, oamenii vor asculta la infinit. E o constatare în fața căreia mă înclin. Ritmul e afrobeats pur, influența lui Wizkid și a producătorului Nineteen85 e mai importantă decât s-a recunoscut vreodată public, .iar Kyla a furnizat, dintr-o înregistrare mai veche și cu acordul contractual al tuturor avocaților implicați, singurul moment cu adevărat cald din tot cântecul.
„Perfect", Ed Sheeran, locul nouă. Ed Sheeran din nou. Omul cu păr roșcat a scris cântecul de nuntă al acestei generații și probabil că e deja în topul melodiilor puse la cererea soției și la divorțuri, simultan. Structura e de baladă clasică, aproape arhaic de convențională, intro cu chitară acustică, vers sobru, refren care deschide, dar tocmai lipsa de surprize e puterea ei pentru că oamenii vor predictibilitate când promit lucruri pentru totdeauna.
Locul zece: „STAY", The Kid LAROI și Justin Bieber. Dovada că generațiile se schimbă, dar tema rămâne: „te rog nu pleca, nu știu ce fac fără tine, stai”. Același mesaj de la Patsy Cline încoace, doar cu alt tempo. La propriu alt tempo, cântecul rulează la peste 169 BPM, o viteză care îl plasează undeva între pop-punk și anxietate clinică, iar producția folosește tocmai această energie agitată pentru a face emoția să pară mai urgentă.
Urmează Partea a II-a, în care revenim la celelalte zece, tragem concluzii și acceptăm, cu blândețe, că suntem o specie care alege muzica ca mod principal de a simți ce nu reușim să spunem.
