Aadam Jacobs reprezintă tipologia rară a omului care a refuzat să accepte că muzica se termină odată cu aplauzele. Pentru cineva care nu i-a bătut pragul apartamentului din Chicago, el ar putea părea un colecționar pasionat, însă Jacobs a devenit, în realitate, un arhivist „accidental” al unei întregi culturi.
Timp de patru decenii, el a fost o prezență constantă la marginea scenelor, purtând un rucsac plin de baterii și cabluri, mereu mai atent la nivelul semnalului audio decât la euforia mulțimii. Această dedicație l-a transformat într-un custode pentru că a salvat fragmente de timp pe care restul lumii le-a lăsat să se risipească.
Totul a început în mai 1984, când Jacobs, la doar 16 ani, a împrumutat de la bunică un reportofon pentru dictare. Prima lui „victimă” a fost grupul de free-jazz AMM, iar ceea ce a pornit ca un experiment adolescentin a devenit rapid o metodologie de viață.
El a devenit „taper-ul” oficial-neoficial al scenei din Chicago și până la sfârșitul anilor '80 a documentat transformarea orașului dintr-un hub de jazz într-un epicentru al rock-ului alternativ. Un punct culminant al arhivei sale este data de 8 iulie 1989, când, într-un club Metro aproape gol, a apăsat butonul de înregistrare pentru o trupă necunoscută din Seattle numită Nirvana. Pe acea casetă a surprins, audio, ce-i drept, energia brută a lui Kurt Cobain cu mult înainte ca industria să-l transforme într-un „icon”.
Arhiva lui Aadam permite o analiză a modului în care s-a schimbat sunetul de-a lungul timpului. În anii '80, Jacobs a înregistrat disciplina analogică a jazz-ului, înregistrări cu artiști precum Art Ensemble Of Chicago, care păstrează o textură caldă și acustica naturală a cluburilor, în ciuda faptului că trebuia să-și camufleze echipamentul pentru a evita confiscarea.
Odată cu anii '90, a urmat decada volumului, unde de la The Cardigans la Jeff Buckley, sunetul a devenit agresiv și dens. Tot atunci, el a câștigat respectul inginerilor de sunet și a primit voie de a se conecta direct la consola de mixaj, lucru ce a ridicat calitatea înregistrărilor la nivel de studio.
Tranziția către anii 2000 a adus trecerea la digital, trupe ca Animal Collective sau Camera Oscura fiind „trase” cu o claritate foarte bună.
Există însă un preț pentru acest tezaur de zece mii de casete. Jacobs recunoaște că, pe măsură ce arhiva creștea, capacitatea lui de a se bucura pur și simplu de un spectacol se diminua și se transforma dintr-un spectator într-un tehnician aflat mereu sub presiunea de a nu rata „momentul”.
A devenit destul de repede ceva ce făceam mult prea des... În curând a devenit dificil să mă bucur de un spectacol fără să-l înregistrez.
În prezent, povestea lui Jacobs a ajuns la capitolul conservării, o cursă contra cronometru deoarece banda magnetică se descompune chimic. O rețea globală de voluntari lucrează acum cu Archive.org pentru a digitaliza cele zece mii de concerte, un proces meticulos care include „coacerea” casetelor în cuptoare speciale pentru a stabiliza stratul magnetic înainte de ultima redare.
Din moment ce toată lumea are un telefon mobil, oricine poate înregistra un concert.
Deși tehnologia a democratizat înregistrarea, munca lui Jacobs rămâne un reper. El a construit o moștenire, el un singur om, înarmat cu pasiune și un reportofon, a putut salva spiritul unei generații.
