Damon Albarn și Jamie Hewlett (creatorul vizual al personajelor Gorillaz) și-au pierdut tații la distanță de zece zile unul față de celălalt și în loc să facă ceea ce face orice britanic în fața morții, adică să mute jaluzelele un pic mai jos și să nu mai vorbească despre asta, s-au dus în India. Au înotat în Gange. Au privit trupuri arzând pe malul râului douăzeci și patru de ore pe zi, așa cum se întâmplă acolo de mii de ani. Au împrăștiat cenușa taților în apă și au făcut The Mountain, un album înregistrat în trei țări, Anglia, Statele Unite și, evident, India.
Atenție, nu este album despre India, ci un album care a respirat aerul Indiei până când a început să miroasă a India, ceea ce e o diferență pe care o simți din primele treizeci de secunde.
India este un loc foarte interesant în care să-ți porți doliul, pentru că are o perspectivă foarte pozitivă asupra morții. Anglia stă pur și simplu foarte rău la a se confrunta cu moartea.
Cum sună și ce-și propune
Sonic vorbind, The Mountain se desfășoară ca un pelerinaj pe care nu l-ai ales. Ești bucuros că ești acolo, dar ți-ai dat seama pe la jumătate. Sitar-ul Anoushkăi Shankar, flautul lui Ajay Prasanna și sarod-ul (instrument cu coarde, arată ca un sitar mai mic, cu un corp metalic care îi dă un sunet mai profund și mai catifelat) fraților Amaan și Ayaan Ali Bangash par a decora muzica din exterior. Total greșit, toate instrumentele astea cu nume exotice o structurează din interior, îi dau o coloană vertebrală invizibilă în jurul căreia totul se înfășoară cu grația pe care Gorillaz n-o mai avuseseră de la Plastic Beach încoace.
Tobele hip-hop, sintetizatoarele care curg lin, vocea lui 2-D trecută prin acel filtru radio care-l face să pară că vorbește dintr-o altă dimensiune, toate se combină cu instrumentele indiene și cu cântăreți ce cantă-n cinci limbi (hindi, yoruba, arabă, engleză și spaniolă) pentru a crea ceva care sună global în sensul bun, cel puțin, nu în sensul publicitar al cuvântului.
Formă și limbaj
Albumul are structura unui drum inițiatic, ceea ce în 2026, când toată lumea face playlist-uri de treizeci de secunde pe TikTok, este o pledoarie pentru răbdare. Cele 15 piese urmează o logică internă riguroasă. Se vorbește despre pierdere în piesa de titlu, se traversează haosul politic și existențial al lumii contemporane prin mijlocul albumului, apoi urmează urcarea treptată spre o acceptare luminoasă, deloc sentimentală, în ultimele trei-patru piese.
Limbajul muzical este unul al straturilor, al coliziunilor fericite. Pe The Manifesto, Albarn pornește de la o temă latino pe orgă vintage de ale lui și adaugă tablas și sarod până când piesa se transformă într-un bhangra greu.
Pe Damascus, blip-hop-ul arabic al lui Omar Souleyman și versurile lui Yasiin Bey se împletesc într-un call-and-response interlingvistic.
La bază, call-and-response (apel și răspuns) este o structură ancestrală, întâlnită de la gospel la blues, unde o voce lansează o frază, iar o alta (sau un grup) răspunde. Varianta interlingvistică o complică, adică „apelul” se face într-o limbă, de exemplu engleza leneșă a lui 2-D, iar „răspunsul” vine într-o altă limbă.
Pe acest disc, tehnica este folosită pentru a sublinia tema izolării și a regăsirii. Damon Albarn are această capacitate de a pune o voce rap în spaniolă să „răspundă” unui sintetizator melancolic britanic. Albarn nu ezită și nu se scuză pentru aceste coliziuni, mai mult, le împinge în fața și le lasă să producă scântei.
O decizie structurală care ar fi putut părea excentrică dar devine pe parcurs complet naturală, este cea că albumul include apariții postume ale lui Dennis Hopper, Bobby Womack, David Jolicoeur de la De La Soul, Tony Allen, Proof din D12 și Mark E. Smith de la The Fall. Justificarea vine direct din manifestul original al trupei, în care Albarn și Hewlett specificaseră că Russel Hobbs, bateristul fictional, ar putea chema spiritele muzicienilor morți pentru a colabora. A durat douăzeci și cinci de ani ca asta să se transpună în muzică, nu doar mit.
Tema centrală
The Mountain este un album despre moarte făcut de doi oameni care au învățat, târziu dar temeinic, că moartea poate fi privită altfel. Ca o transformare, ca o dispersie de energie care se reîntoarce în altă formă, în altă parte.
Mă uitam la arderea corpurilor pe malul Gangei și simțeam dispersia energiei și reînnoirea ei în altă parte, ciclul vieții, roata. O simți foarte puternic acolo.
Albumul încearcă să transmită senzația sub formă muzicală, ceea ce este o ambiție considerabilă și, în mare măsură, reușită.
Dar tema cuprinde și o dimensiune politică, pentru că Albarn nu a învățat niciodată să-și țină gura. El însuși a descris albumul ca pe „o fantezie mare despre viața de după moarte și era Trump", politic în „modul său puțin obtuz, ușor abstract și ciudat".
The Mountain se uită la lumea din 2025–2026, la o dictatură liniștită, la haosul media, la războiul din Siria și vede în tot aceeași temă. Oameni care se confruntă cu pierderi masive și nu știu cum să le proceseze. Conexiunea dintre doliu personal și cel colectiv este cea care dă albumului amploarea unui gest mai larg decât ar fi putut fi dacă rămânea strict autobiografic.
Și mai există un al treilea strat tematic, cel mai discret și poate cel mai emoționant. Hewlett, vorbind despre ce și-au propus, a formulat-o simplu și definitiv.
Dacă putem face un album despre moarte care să-i facă pe oameni mai puțin speriați de ea, n-ar fi asta un dar extraordinar?
Asta e, în fond, întrebarea în jurul căreia gravitează tot The Mountain, și meritul albumului e că încearcă să transforme întrebarea într-o experiență de ascultat pe care o poți purta cu tine.
Primul single: „The Happy Dictator" feat. Sparks
Pe 11 septembrie 2025, Gorillaz au lansat un single care a făcut imediat ceva pe care ultimele două-trei albume ale trupei nu prea reușiseră, a convins lumea că mai au ceva de spus și că o spun cu o acuitate pe care banii și premiile tind s-o tocească, nu s-o ascută.
Piesa vine dintr-o călătorie a lui Albarn cu fiica sa, Missy, în Turkmenistan, unde a aflat că dictatorul Niyazov (care se redenumise Turkmenbashi, adică Tatăl tuturor turkmenilor) decretase că cetățenii trebuie să gândească numai gânduri fericite și că știrile proaste sunt interzise.
Turkmenbashi voia ca toată lumea să doarmă nesupărată de nenorocirile lumii și să mențină totul în registrul optimist. Și asta mi-a rămas în minte. Pe jumătate terifiant, pe jumătate bine, ar fi frumos dacă aș trăi într-o lume fără știri proaste.
Colaborarea cu Sparks, duo-ul american format din frații Mael, a apărut după ce aceștia îi lăsaseră un bilet în cabina lui Albarn la Primavera Sound, rugându-l să-i contacteze dacă va dori să lucreze împreună. Este o colaborare pe care, în retrospectivă, o descrii drept inevitabilă, două forțe care au în comun iubirea pentru ironie cu fața serioasă, pentru pop-ul care înghite idei incomode cu zâmbet larg și pentru satiră.
Muzical, piesa este ca un imn de stat al unui regim pe care l-ai vota dacă ești destul de distras să nu citești textul. Synth-uri euforice, un puls electronic cu regularitatea unui mecanism de ceas, voci care se înalță cu entuziasm aproape liturgic. Russell Mael sună ca un evanghelist de Broadway, 2-D e vocea cetățeanului pe jumătate sedus deja. Corul repetat al lui Sparks, „Oh, what a happy land we live in!", face exact ce face propaganda care se repetă până când începe să sune adevărat.
Analiza versurilor: ce spun și cum o spun
Albarn scrie versuri cu o claritate care te face să crezi că ideea era simplă și evidentă, până când îți dai seama că nu ai gândit-o niciodată tu însuți. În The Happy Dictator, Russell Mael deschide cu un intro care sună ca un serviciu religios și se dovedește a fi un discurs de campanie: „I am the one to give you life again / I am the one to save your soul, Amen."
Continuarea, cântată de 2-D cu susținerea corului în fundal, face saltul de la promisiune la mecanism: „In a world of fiction, I am a velvet glove / I am your soul, your resurrection, I am the love." Metafora mănușii de catifea e una dintre cele mai vechi din retorica puterii, forța ascunsă înăuntrul gestului blând, și Albarn o folosește tocmai pentru că e familiară, pentru că fără familiaritate ironia nu mușcă.
Refrenul e o lovitură chirurgicală: „No more bad news, so you can sleep well at night / And the palace of your mind will be bright." Repetat de zece ori, cu insistența unui spot publicitar de la ora de maximă audiență, versul trece de la a părea consolator la a deveni neliniștitor pe măsură ce înțelegi că asta ți se vinde zilnic, absența informației neplăcute vândută drept confort. Iar versul cu „pharmakon" aduce filozofia în mijlocul hitului de radio. „Pharmakon" e termenul grecesc care înseamnă simultan remediu și otravă, și asta e exact ce oferă dictatorul, salvarea de la angoasă prin amputarea realității.
The Manifesto lucrează mai adânc. Trueno, rapperul argentinian de 23 de ani, sare în versuri spaniole care sunt o invocație poetică a ciclului vieții: „Yo no sé que va a pasar mañana / Cuando atienda la luz que me llama" (Nu știu ce va fi mâine / Când voi răspunde luminii care mă cheamă). Iar la jumătatea piesei, o voce se smulge din arhivă, cu D12 (membru Proof), mort în 2006, apare cu un freestyle înregistrat acum douăzeci și cinci de ani, înainte să intre în studio: „You aren't ready for death until I showed up / Hold breath until you blow the one set."
Momentul e șocant și precis în același timp: un om mort vorbește despre moarte într-un album despre moarte și nu sună nici exploatator, nici fortuit, ci exact cum și-l imaginau Albarn și Hewlett în manifestul lor original, ca o revenire naturală a energiei. Proof aproape că-și narează propria moarte.
În The Shadowy Light, Asha Bhosle, 92 de ani, cântă un hook în hindi scris de Kausar Munir și care o descrie ca pe o barcă coborând pe ape liniștite, acceptând sfârșitul. Bhosle a spus că a ezitat să participe, dar că versurile au atins ceva adânc în ea: „Nu era o melodie din acelea de zi cu zi. Versurile aveau o semnificație profundă." Iar pe „My Sweet Prince", Albarn descrie ultimele momente ale tatălui său în spital și vede seringa ca o sabie a cărei lovitură puternică îl va trimite pe drumul său către viața următoare („On your patterned path into the next life”). Este poate cel mai intim vers pe care l-a scris vreodată.
Ce funcționează
Lista de colaboratori de pe The Mountain ar fi putut ucide albumul, așa cum a făcut-o cu Humanz sau Song Machine, albume în care simțeai că Albarn adunase un afiș de festival și-l băgase în studio fără o hartă. Dar de data aceasta fiecare artist și-a găsit locul cu o precizie care face casting-ul să pară artă. Anoushka Shankar este o țesătură conectoare pe întreaga lungime a discului, sitar-ul ei apărând și dispărând cu discernământ, niciodată ca ornament. Asha Bhosle și Gruff Rhys pe The Shadowy Light creează ceea ce se poate descrie ca o plângere din lumea de dincolo, de o frumusețe magnifică. Johnny Marr și Paul Simonon pe Casablanca adaugă unui dub lăsat să respire o greutate de care dub-ul ducea lipsă de ani.
The Empty Dream Machine este un alt triumf de distribuție, o temă Bond rătăcită pe un disc Gorillaz, cu Albarn în cel mai bun registru Bowie al său din ultimul deceniu, peste sitar-ul fluid al lui Shankar. Iar The Hardest Thing cu Tony Allen, marele maestru al ritmului afrobeat, mort în 2020, este o lecție în știința contrastului productiv: tristețea textului, căldura inevitabilă a ritmului afrobeat, vocea lui Albarn undeva la mijloc, în registrul său cel mai fragil și mai cinstit, pe care îl împrumută rar și cu chibzuință.
Producția lui James Ford lasă aerul să circule între sunete și asta se aude. Albarn a ales să „murdărească" sunetul digital al sintetizatoarelor cu înregistrări ambientale luate de pe teren, e fanfara din Jaipur înregistrată într-o cameră la o temperatură de patruzeci de grade, cu vaci trecând pe stradă, după cum a povestit Hewlett cu bucuria celui care a supraviețuit experienței. Rezultatul e că albumul respiră ambiental pentru că a respirat ambiental și asta se simte în textura fiecărei piese.
Ce enervează
The God of Lying cu IDLES e piesa slabă a albumului și piesa slabă nu e o acuzație, e o concesie pe care orice disc de șaizeci și șase de minute cu douăzeci și patru de colaboratori și-o poate permite. Problema e că Joe Talbot, solitul trupei, învățat să fie exploziv sună ca un bețivan care cântă karaoke într-un pub. Toată explozia și forța lui nu-s puse deloc în valoare.
Sunt și momente, mai ales în intervalul Delirium și Damascus, în care albumul încearcă să țină simultan mai multe tonuri și aproape că scapă firele. Nu e un eșec, dar e un moment în care simți că discul cere de la tine un nivel de atenție și de anduranță pe care nu orice seară târzie ti-l oferă, mai ales dacă ai o zi grea în spate și vrei doar un ritm stabil la care să poți spăla vasele. The Mountain nu e muzică de spălat vase și nici nu are vreo ambiție în direcția asta, dar merită spus că prețul pe care îl cere uneori e real.
În fine, singura iritare de ordin mai degrabă structural este decizia de a concentra întreaga energie vizuală a lui Hewlett într-un singur film animat de opt minute, în loc să producă videoclipuri pentru single-uri. E o decizie artistică respectabilă, dar lasă o perioadă lungă de promovare în care muzica trebuie să-și poarte singură greutatea vizuală, iar Gorillaz e un proiect în care limbajul vizual al lui Hewlett a fost întotdeauna cel puțin la fel de important ca cel muzical al lui Albarn.
Concluzie: urcușul necesar
Unele albume le asculți și asta e tot. Altele îți schimbă ceva mic dar definitiv în felul în care privești pe fereastră sau îți aduci aminte de cineva de mult plecat. The Mountain schimbă, dar nu puțin, și asta din motive pe care nu le poți atribui unui singur element, ci totalității. Greutatea biografică a pierderii, inteligența cu care muzica indiană a fost absorbită (nu colonizată), lista de colaboratori care arată ca o colecție de prieteni adunați la un parastas.
Albarn a îmbătrânit bine și frumos, ceea ce în muzica pop înseamnă că a învățat să cedeze măiestria în favoarea sincerității. Tânărul Albarn voia să arate cât e de inteligent, Albarn de cincizeci și șapte de ani, ce să vezi suntem de aceeași vârstă, vrea să-ți spună ceva și știe că cel mai bun mod de a face asta e să te lase pe tine să auzi ce trebuie să auzi. The Mountain conține versul cel mai emoționant pe care îl scrie cineva despre moartea unui părinte în 2026 și, în același timp, e un album pe care îl poți pune în difuzor și curăța apartamentul. Cele două lucruri nu se exclud, deși îmi displac profund.
La sfârșitul său, The Mountain te lasă cu sentimentul că pierderea nu e un capăt, ci o schimbare de formă. Că cei plecați se întorc în sunete, în ritm, în ecoul unui sitar care se stinge lent peste un bas hip-hop. Că muntele, munții lui Rajasthan și ai doliului personal și ai lumii care se duce în toate direcțiile simultan, se urcă dacă pui un picior înaintea celuilalt și nu te uiți într-una la cât ai mai rămas. Iar sus, așa cum promite albumul în ultimele sale minute cu o voce care seamănă din ce în ce mai mult cu o rugăciune, e un fel de claritate pe care nu știai că o căutai.
