Am fost aseară să văd documentarul Iron Maiden. Filmul se numește Iron Maiden: Burning Ambition este regizat de Malcolm Venville și a fost lansat în cinematografe la începutul lunii mai.
14 oameni în sală, i-am numărat de curiozitate, am mai făcut asta la câteva concerte la care am fost tare mândru că am participat și la care știam că va veni mai nimeni. Așa și la Maiden, 14 persoane fără mine, motiv pentru care m-am simțit într-un fel de triunghi emoțional, adică și un pic snob, și un pic singur, și foarte fericit că eram acolo.
Cea mai tare treabă din film mi s-a părut asta: varietatea fanilor. De la Javier Bardem, cel mai notoriu fan din film, omul poartă un tricou Maiden cu o naturalețe dezarmantă, până la CEO de multinaționale, polițiști, jurnaliști, Scott Ian de la Anthrax, Lars Ulrich de la Metallica, Chuck D de la Public Enemy sau Tom Morello. Oameni care n-ar avea nimic în comun la o cină și, uite cum, au exact același lucru în ei, iar mie îmi place teribil când muzica face asta. Îmi place și mai mult când o filmezi bine și nu devii sentimental decât atât cât trebuie, îndeajuns să nu dai în diabet.
Cred că aici stă credibilitatea filmului, în marea asta de opinii, de unghiuri diferite, care converg toate spre o pasiune comună, spre o poveste care-ți arată ce înseamnă să-ți pese cu adevărat. Trupa, la fel ca și în cazul cu cât de speciali sunt muzicienii, este ușor în spate sau în cel mai bun caz și doar pe alocuri la același nivel cu povestea fanilor. Și asta e o alegere regizorală asumată până la capăt, membrii trupei nu apar niciodată pe ecran în prezent, îi auzi vorbind, dar nu îi vezi.
Eddie, mascota zombie care a împânzit toate copertele de album, preia spațiul vizual și Chuck D observă undeva în film că lucrul uimitor e că mulți fani au fost atrași de trupă fără să fi cunoscut muzica, prin imaginea asta înspăimântătoare. Ceea ce, dacă te gândești, explică și cei doi puști de la un scaun de mine.
La un scaun de mine erau doi puști, poate 15, poate 16 ani, care nu știu cum au aterizat acolo. Serios, nu știu, înainte de documentar nu știau nimic despre trupă, i-am auzit vorbind între ei, se uitau pe telefon de unde e trupa și din ce an cântă, parcă erau doi turiști străini ce încercau să se orienteze pe o hartă. Au stat totuși până la final și ăsta e, dacă stai să te gândești, cel mai bun review pe care îl poți da unui film. Cei doi au plecat spunând, „Bă, tre să ne interesăm de Iedi, cât de tare..." cu o bucurie în ochi pe care nu o poți cumpăra. Am vrut să mă întorc și să le spun ceva, nu știu ce, ceva de genul „bine ați venit”, stupid, desigur, dar evident că n-am făcut-o, am rămas cu sentimentul cald și am tăcut.
Vedem în 100 de minte 50 de ani de istorie a trupei formate în East London, cu acces la arhivele deschise complet, interviuri cu membrii actuali și foști, ultima înregistrare cu Paul Di'Anno, vocalistul original, mort în octombrie 2024, practic cam tot. Povestea lor o știam în mare parte, îi cunoșteam de decenii, așa că n-am ajuns la film complet neînarmat. Știam datele, știam povestea, știam albumele în ordine cronologică și știam de ce Seventh Son e subestimat.
Și poate tocmai de aceea am simțit și unde filmul alege să nu insiste, ultimii 25 de ani din cariera trupei trec foarte repede, un sfert de secol tratat pe fugă. Dar documentarul e un portret și cam asta îi e logica, mai ales că apare în timp ce trupa e în mijlocul unui turneu mondial de doi ani, Run For Your Lives, așa că eu îl văd ca pe un document făcut din mers, cu o trupă care încă se mișcă.
Mi-a plăcut modul atât de uman și special în care a fost spusă povestea trupei, mi-a plăcut cum s-a gradat tensiunea, cum fiecare etapă a venit la momentul ei, pe îndelete, cu substanță. Structura e construită în jurul a două fire care se împletesc tot filmul: trupa și fanii ei. Iar lucrurile se leagă fiindcă documentarul tratează ce se întâmplă între oameni când muzica „curge" cu adevărat între ei, iar faptul că temele referitoare la cine-i cel mai tare din parcare dintre chitariști, cât de tare bate Nicko, cât de sus urcă Bruce, cât de lichid e bass-ul lui Steve, trec în plan secund și bine fac, slavă Domnului.
De la film am ieșit cam șifonat și emoționat. M-au luat puțin niște fiori la final, la povestea lui Nicko.
Știam de accidentul lui, de faptul că s-a chinuit crunt, văzusem pe rețele câteva zvonuri, că s-a recuperat parțial, că se va opri, informații care ajung la tine fragmentat, fără context, cum ajung toate lucrurile pe un ecran mic, în treacăt, între alte două lucruri. Și apoi mi-am dat seama că nu, nu știam cu adevărat, știam doar ca informație. Filmul mi-a arătat momentul în care Bruce a făcut anunțul, pe un stadion imens, și am văzut zeci de mii de oameni urlând numele lui Nicko. Numele lui, urlat într-un mod în care reacția oamenilor ar mai fi putut schimba ceva. Iar filmul mi-a dat asta ca experiență. Și există o diferență. Mna, viața.
