Parcă am clipit și au trecut 40 de ani. Așteptam treapta a doua și prin nu știu ce minune reușisem să-mi înregistrez pe o Agfa de 60 de minute „Black Celebration” pe o parte, iar în completare Culture Club cu „From Luxury To Heartache”.
Am ascultat caseta până la refuz, am tocit-o. În ziua când am aflat rezultatele de la treaptă ploua torențial. După ce m-am uitat la liste și am văzut rezultatele, pe ploaia aia dementă săream ca nebunul într-o baltă din fața cofetăriei Lămâița și cântam „Death Is Everywhere…”. Ud până la piele, cântam cu o bucurie nebună despre moarte.
Să știi că e foarte important momentul. Momentul când descoperi. Când spui: „uauu, îmi place, mai vreau”. Iar discul ăsta m-a ghicit. A venit să aducă mai multă tensiune și tristețe. A venit ca o răzbunare a sorții, un soi de piston psihic care trimitea impulsuri unei minți care numai la fizică sau mate nu se gândea.
Am urât liceul și în special clasa a X-a. M-am chinuit într-un loc în care, cred asta și acum, nu aveam ce căuta. Așa că momentul în care „Black Celebration” a picat a fost perfect pentru o și mai mare cădere. Discul ăsta mi-a sporit tristețea, a sporit tensiunea, m-a adâncit într-o serie de întrebări și m-a trimis în brațele disperării. Dar a fost cu mine și mi-a vorbit într-un fel cum nu mi se mai întâmplase.
Nu l-am înțeles la vremea aia decât superficial și instinctiv. Nici nu ai cum la 16 jumătate să poți înțelege. Structura de apreciere este una binară, îmi place, nu-mi place. Nu ai sistem de referință, nu poți face comparații, iar în vremea aia nu era nici Google pentru a sonda necunoscutul.
Cum sună și ce-și propune
„Black Celebration”, lansat pe 17 martie 1986, seamănă mai puțin cu o colecție de cântece și mai mult cu un mediu, cu meaje transmise dintr-un viitor tech-noir distopic, din care îndrăgostiții din primul single, „Stripped”, par să vrea cu disperare să evadeze, întorcându-se la natură. Sunetul lui e industrial și intim în același timp, construit din sintetizatoare și sample-uri prelucrate până la limita recognoscibilului, zgomot de rachete, motocicletă, chiar și mașina lui Dave Gahan, toate îngropate în stratul sonic al lui „Stripped”, trecute prin filtrul obsesiei lui Alan Wilder pentru textură până când nu mai știi dacă ce auzi e muzică sau o mașinărie care respira.
„Black Celebration” a reprezentat revolta trupei împotriva pop-ului mai lustruit și mai puțin substanțial pe care îl fabricaseră până atunci. Gareth Jones, co-producătorul, a rezumat-o simplu:
The mood of the album is the mood of the band at the time.
Și era o dispoziție sumbră. La îndemnul lui Daniel Miller, trupa a înregistrat albumul urmând etica lui Werner Herzog, „trăiește albumul", ceea ce a generat tensiuni considerabile în interiorul grupului, atât de mari încât nici Miller, nici Jones nu au mai lucrat cu Depeche Mode după aceea.
Înregistrările s-au desfășurat în sesiuni de 14 ore pe zi, timp de 120 de zile, fără aproape nicio pauză, preponderent la Hansa Studio din Berlin. Hansa Studio, același loc în care David Bowie și Brian Eno construiseră „Heroes” în 1977, e un spațiu cu propria greutate istorică, cu propriul ecou de izolare și experimentare, iar albumul poartă toate astea în el ca un parfum de cameră închisă.
Forma și limbajul
Structura sonoră a lui „Black Celebration” funcționează pe un principiu al contrastului controlat. El alternează piese masive, arhitecturale, cu balade fragile și tocmai oscilația între fortăreață și vulnerabilitate creează tensiunea specifică a discului. E un album care murmură amenințător și asta e cu mult mai deranjantdecât ar fi fost să urle la tine.
Pe coperta din spate apare fraza „Life in the so-called Space Age”, o sintagmă a lui Gore cu care acesta voia să spună că, în ciuda tuturor avansurilor tehnologice, nimic nu s-a schimbat, oamenii sunt în continuare amorțiți emoțional de posesiunile materiale.
Limbajul versurilor urmează exact această logică, simplu la suprafață, fără artificii retorice, dar cu o capacitate de a lovi precis acolo unde nici nu te aștepți. Gore constată, fără filosofie, metaforă excesivă, și tocmai constatarea laconică doare mai tare decât orice dramă elaborată, așa că „Death is everywhere” nu e o figură de stil.
Tema centrală
Pe „Black Celebration”, trupa acoperă două dintre certitudinile vieții, moartea și sexul, și tinde mereu spre aspectele lor cele mai întunecate. Pentru toată dragostea și senzualitatea de pe disc, răzbate în permanență o disperare a conexiunii și pentru toate momentele în care simți că ești viu, vine imediat amintirea rece că nimic nu va dura, că moartea e peste tot.
Tema centrală e, de fapt, sărbătorirea ca act de supraviețuire. Titlul însuși e o contradicție productivă, „black celebration”, o celebrare neagră, un toast pentru că lucrurile nu merg bine. Gore a descris-o simplu:
Black Celebration sounds a bit morbid but it's a common thing. At the end of a working day you go out and drown your sorrows no matter how shit you feel or how bleak your future looks.
E un album despre rezistența omului banal în fața zilei de mâine prin solidaritate cu propriul întuneric.
Primul single: „Stripped”
„Stripped” a fost lansat pe 10 februarie 1986 și a ajuns pe locul 15 în UK, o poziție surprinzător de modestă pentru o trupă cu istoricul lor.
„Let me see you stripped down to the bone / Let me hear you speaking just for me” e invitația la realism, la dezbrăcarea de tot ce e social, convențional, performativ. Îndrăgostiții din „Stripped” par să vrea să scape din distopia tech-noir a albumului, să se întoarcă la natură, la ceva anterior și mai pur. E un single care sună a declarație de intenție mai mult decât a melodie radio. Prin ea Depeche Mode anunța că nu mai joacă după regulile pe care le știa toată lumea.
Analiza versurilor
„Black Celebration” deschide albumul cu o introducere care merită toată atenția. Este vocea distorsionată a lui Daniel Miller rostind fraza „a brief period of rejoicing”, extrasă din discursul lui Winston Churchill din 8 mai 1945, după capitularea Germaniei și deja Gore a pus pe masă tot ce trebuia să pui, bucuria ca excepție, ca pauză scurtă între o suferință și alta. „Let's have a black celebration tonight / To celebrate the fact / That we've seen the back / Of another black day” e pragmatism. Supraviețuiești ziua și serbezi supraviețuirea. Nu ai nevoie de mai mult.
„Fly on the Windscreen” îți arată o frescă a anxietății existențiale: „Death is everywhere / There are flies on the windscreen / For a start”. Imaginea e banală și în același timp perfect aleasă, musca pe parbriz ca memento mori domestic, cotidian, irefutabil. Gore nu-ți dă speranță, nu lasă loc niciunei interpretări consolatoare, iar sunetul piesei, sintetizatoare și sunete apocaliptice, îți confirmă că e o constatare.
„A Question of Lust” dezgroapă paranoia ascunsă a relațiilor sexuale și ne arată vulnerabilitățile lui Gore cu sinceritate: „I need to drink / More than you seem to think / Before I'm anyone's”. E poate cel mai personal vers de pe disc, e omul din spatele personajului, cu toate slăbiciunile lui recunoscute în public, cântate pentru sute de mii de oameni. Ironia e că titlul folosește un cuvânt atât de încărcat, „lust”, dar cântecul în sine e unul dintre cele mai tandre de pe album, contrazicând așteptările cu o melodie aproape clasică, de o puritate desconcertantă.
„World Full of Nothing” e poate cea mai laconică și mai crudă piesă a lui Gore, cu versul „she doesn't trust him / but he will do” nouă cuvinte care conțin o întreagă tragedie a compromisului afectiv, a dragostei care a renunțat la cerințe și s-a mulțumit cu ce a găsit.
Ce funcționează
Tot ce funcționează în „Black Celebration” derivă din același principiu, tensiunea menținută cu răbdare. Gore a renunțat la dulcegăria new romantics și la pop-ul de carton anterior, aducând o direcție clară, un dark pop deloc comercial, îndepărtat de zona de confort pe care primele hit-uri o ofereau.
Funcționează contrastul dintre vocea lui Gahan, cu autoritate, cu greutate fizică, și vocea lui Gore, fragilă, aproape copilăresc de vulnerabilă, care cântă tocmai piesele cele mai intime. Funcționează contribuția lui Alan Wilder, care a crescut enorm în responsabilități creative pe parcursul înregistrărilor, aducând texturi și sample-uri care transformă albumul dintr-o colecție de cântece într-un univers sonor coerent.
Ce enervează
Gore însuși a recunoscut că versurile lui devin mai slabe când se îndepărtează de dragoste și dorință. Pe alocuri, pe „Black Celebration”, această limită se vede, „Sometimes” e o piesă care vânează fragilitatea și obține un pic de monotonie, cu versuri pe care Gore le-a descris drept ale unui personaj „tiring and embarrassing and over apologetic” și uneori simți că descrierea se aplică și piesei în sine.
La fel, câteva momente ale producției, Wilder și Miller înșiși admiteau că uneori îngrămădeau prea multe linii melodice secundare peste melodia principală, lăsând prea puțin aer în muzică, pot face ascultarea mai greoaie. E un album dens și densitatea asta are uneori costul ei.
Concluzie
„Black Celebration” nu îmbătrânește în sensul în care îmbătrânesc discurile care au mizat pe actualitate. Îmbătrânește ca o persoană, dobândind detalii pe care nu le vedeai la prima vedere, lăsând să cadă câte ceva din fascinația inițială și descoperind în loc altceva, mai adânc. La 16 ani îl simțeai instinctiv. La 35 de ani îl înțelegi. Și diferența dintre simțit și înțeles e tocmai bogăția lui.
Influența lui „Black Celebration” s-a răsfrânt nu doar asupra catalogului propriei trupe, ci și asupra multor alți muzicieni, Nine Inch Nails și DJ Shadow l-au citat ca sursă de inspirație, iar umbra lui se simte chiar în „Achtung Baby” al lui U2, înregistrat tot la Hansa Studio, jumătate de deceniu mai târziu.
„Let's have a black celebration” și ”Death Is Everywhere” sunt versuri ghilotină, nu-ți dau nicio speranță, nu lasă loc niciunei interpretări, sunt leit motivul unui disc ce deschide careul celor mai bune albume Depeche Mode. Iar personajul central și decisiv în tot actul creativ a fost Martin Gore, pe care Black Celebration a reușit să-l transforme într-un muzician matur. Legăturile astea dureroase, atât de crâncen strânse, cu discuri de asemenea calibru, nu se vor rupe vreodată. Discul se imprimă în ADN-ul tău și rămâne acolo definitiv. Din cauza asta, pentru astfel de albume nu există niciodată, dar niciodată obiectivitate. Doar o reevaluare periodică ce-ți dezvăluie detalii pe care la vremea primului contact nu erai capabil să le înțelegi.
Muzica operează cu senzații, asta e și cauza pentru care destule lucruri pe care le ascultăm nu pot fi explicate rațional. Pur și simplu le simțim, pentru că ele vin și se așează într-un mod care nu respectă nicio regulă. Ăsta e unul dintre feluritele moduri în care viața trișează în jocul pe care-l face cu tine.
