Avem cu toții povești care ne țin în viață. Unii se agață de „Breaking Bad” când trec prin divorț. Alții reascultă același album de Radiohead până când versurile devin mai familiare decât propriile gânduri. Am o prietenă care recitește „Mândrie și prejudecată” de fiecare dată când se desparte de cineva, ca și cum Jane Austen ar fi un fel de terapeut din secolul al XIX-lea care costă mult mai puțin decât unul real. Poveștile astea funcționează pentru că ne permit să ne vedem viețile reflectate în altceva mai mare, mai coerent decât haosul în care ne învârtim. Ne dau voie să simțim că ceea ce trăim e important, că altcineva a mai trecut prin asta și a supraviețuit, sau măcar a scris ceva frumos despre eșecul lor.
Dar ce se întâmplă când povestea de care ai nevoie vine din secolul al XII-lea? Când persoana care te face să te simți înțeles e o călugăriță germană care vedea viziuni divine și compunea muzică între migrene? Când singura persoană care pare să aibă sens în 2026 e o femeie care a murit în 1179?
Asta e puterea lui Hildegard von Bingen. Și asta e, cred eu, motivul pentru care ne întoarcem la povești vechi, pentru că durerea, extazul, frustrarea de a fi viu, toate astea rămân aceleași. Doar decorul se schimbă. Hildegard scria despre senzația că vocea ei nu contează într-o lume dominată de bărbați. Noi scriem tweet-uri despre asta. Ea compunea muzică despre transcendență în timp ce suferea de dureri de cap. Noi punem Sigur Rós pe repeat când ne doare sufletul. E aceeași nevoie de a transforma durerea în ceva frumos.
Așa că da, o să vorbim despre o călugăriță medievală. Dar de fapt o să vorbim despre de ce avem nevoie de povești, de ce muzica supraviețuiește peste secole, și de ce uneori singurul lucru care te ajută să treci prin ziua de marți e să știi că undeva, cândva, cineva a simțit exact ce simți tu și a scris ceva atât de frumos despre asta încât 900 de ani mai târziu încă te face să plângi în metrou.
Dacă ar fi să deschizi Spotify azi și să cauți „Hildegard von Bingen", ai găsi câteva sute de mii de ascultători lunari. Pentru o femeie care s-a stins în 1179, asta e o performanță respectabilă.
Dar dacă ar fi să sapi mai adânc, prin remixurile de techno făcite la Berlin, prin versurile lui Devendra Banhart, prin albumul „Medúlla” al lui Björk, făcut doar din voci umane, prin noul album „Lux” al Rosalíei care omagiază direct figuri mistice feminine, ai înțelege că vorbim despre ceva mai mare decât un trend hipster pentru medievalism. Hildegard a devenit ceva ce nici ea n-ar fi anticipat când scria în mănăstirea ei din Rhineland. A devenit o strămoașă a avangardei muzicale.
Să o luăm de la capăt. Hildegard s-a născut în 1098 într-o familie bogată, a ajuns la mănăstire încă de mică, iar la 40 de ani, vârsta la care oamenii medievali își scriau deja testamentele, a avut o viziune care i-a schimbat complet viața. „O, om fragil, cenușă din cenușă și murdărie din murdărie! Spune și scrie ce vezi și auzi," i-a poruncit o voce cerească. Citatul vine dintr-un articol de Jennifer Lucy Allan publicat în The Guardian, anul trecut. Și Hildegard a luat treaba în serios. În următoarele decade a compus peste 70 de piese religioase, a scris tratate despre botanică, medicină și teologie, a fondat mănăstiri, a corespondat cu papi și regi, și a devenit una dintre cele mai influente femei din Europa medievală. Toate astea într-o epocă în care femeile erau considerate proprietatea bărbaților și nu aveau acces la educație.
Julia Holter, care a folosit melodiile lui Hildegard pentru piesa sa din 2024, „Materia”, spune așa, tot în articolul din The Guardian: „Salturile ei melodice creează o lume armonică singulară. Încerc mereu să scriu mai melismatic, folosind mai multe note pe silabă, și multă din muzica ei se simte foarte melismatică."
Să deschid o mică paranteză, promit, și să spun câteva cuvinte despre melismă. În melismă o singură silabă poate să dureze foarte mult timp, vocea face salturi mari, urcă, coboară și ornamentează textul. Ei cuvântul „Doamne" și îl cânți „Doooooooooamne" dar nu pe aceeași notă ci pe 20 de note diferite care dansează în sus și în jos. Și revin la Holter, ea vede în Hildegard ceva ce transcende epoca și continuă: „Vizionarii fac lucruri care stau în afara tradiției, astfel încât opera lor are un sentiment de ieșită din timp."
Și aici e secretul. Muzica lui Hildegard sună ciudat pentru urechea modernă tocmai pentru că nu se potrivește formulelor pe care le-am învățat să le recunoaștem drept „muzică medievală". Cântul gregorian standard era liniar, reținut, aproape monocolor. Hildegard a mers în complet altă direcție. Melodiile ei fac salturi uriașe de octavă, urcă la înălțimi imposibile, coboară brusc în registre grave. Laura Cannell, o muziciană neo-medievală, spune, în același articol din The Guardian, despre muzica lui Hildegard că „există atât de multă mișcare, chiar dacă muzica nu e neapărat rapidă. Melodiile decolează imediat."
Asta pentru că Hildegard compunea cum respiră copiii astmatici. Neregulat, cu salturi, cu pauze dramatice. Un neurolog, Oliver Sacks, a sugerat că viziunile ei erau cauzate de migrenele severe pe care le suferea. Durerea nu e un defect în cazul ei. E sursa. Muzica nu a fost scrisă în ciuda suferinței, ci datorită ei, datorită percepției unice pe care i-o dădea.
Acum să facem un salt rapid în timp până în clubul Berghain din Berlin. E 3 dimineața, lumina de lasere taie fumul, bașii sunt atât de puternici încât îți vibrează ficatul și dacă te oprești din dans și asculți cu adevărat, o să auzi o voce feminină străveche care se înalță deasupra ritmurilor de techno. E Hildegard. Sau mai bine zis, e un sample din ceea ce a compus Hildegard, procesat printr-un arsenal de sintetizatoare. Producători ca Orbital au descoperit că melodiile ei funcționează perfect peste ritmuri electronice minimaliste.
De ce? Pentru că Hildegard scria muzică pentru a fi cântată în catedrale imense, unde sunetul se prelungește, se suprapune, reverbera natural. Producătorii de techno caută exact un efect de ecou și repetiție care duce la transă. Hildegard lucra deja cu reverberația naturală acum 900 de ani.
În 1994, Richard Souther a lansat albumul „Vision: The Music of Hildegard von Bingen”, punând înregistrări ale călugărițelor care cântau compozițiile ei pe ritmuri ambient. Piesele sună ca o coloană sonoră pentru Blade Runner.
Albumul a vândut în număr uimitor, a ajuns în top-uri, a fost eșantionat de Orbital, cum vă spuneam mai devreme, și The Beloved, în „The Sun Rising”.
Dintr-o dată, muzica scrisă pentru a lăuda pe Dumnezeu în mănăstirile medievale ajunsese în cluburi, pe walkman-uri, pe casetele copiilor care ascultau new age în anii '90.
Björk, care a colaborat recent cu Rosalía pentru piesa „Berghain” de pe „Lux”, a fost întotdeauna fascinată de structurile vocale neconvenționale. Albumul ei Medúlla din 2004, făcut aproape exclusiv din voci umane, beatboxing, cântece guturale inuite, poartă amprenta directă a gândirii lui Hildegard despre muzică ca limbaj divin. Piesa „Ancestors”, un duet cu cântăreața inuită Tanya Tagaq, merge pe aceeași logică pe care Hildegard a folosit-o și anume, vocea umană ca singur instrument, capabilă să exprime tot ce e cosmic și terestru deodată.
Rosalía a studiat atât flamenco cât și producție muzicală la ESMUC, iar albumul „El Mal Querer" a fost teza ei de licență.
Albumul „Lux” din 2025 e construit în întregime ca un studiu a misticismului feminin, fiecare piesă inspirată de o sfântă sau o figură mistică. Hildegard apare ca o prezență centrală. În piesa „Berghain”, Rosalía combină dramatismul wagnerian cu referiri la viziunile lui Hildegard despre „lumina care pătrunde în creier". Titlul face o paralelă șocantă între extazul religios medieval și extazul trăit în clubul techno din Berlin și sugerează că ambele sunt forme de pierdere a sinelui, de transcendență. Chiar și coperta albumului, Rosalía îmbrăcată în alb imaculat, ca o călugăriță, trimite la lumea mănăstirilor medievale, chiar dacă sursa de inspirație vine din baroc, de la sculptura lui Gian Lorenzo Bernini, „Extazul Sfintei Tereza” (L'Estasi di Santa Teresa).
Devendra Banhart a scris o piesă numită „Für Hildegard von Bingen” în care o imaginează pe călugăriță părăsind viața monahală pentru a deveni o prezentatoare TV sau o artistă vizuală.
Devendra a explicat pentru revista Spin: „În mintea mea a fost un mic film, un univers alternativ, presupun. Hildegard este sechestrată în mănăstirea ei, și într-o zi primește o casetă VHS din era de aur a VJ-ilor de la MTV, și devine complet captivată. 'Asta e pentru mine,' spune ea. 'Așa îmi voi transmite mesajul.' Așa că scapă din mănăstire... și devine VJ"
E o piesă cu ritmuri electronice discrete, aproape trip-hop, dar cu sensibilitatea folk care redă spiritul vizionar al călugăriței. Banhart ia ceva sfânt și îl umanizează, îi dă permisiunea să fie ciudat și contradictoriu.
Dar de ce toți artiștii ăștia, de la Grimes care s-a izolat ca Hildegard pentru a scrie albumul „Visions”, până la David Lynch care a produs în anii '90 un album cu muzica ei interpretată de Jocelyn Montgomery (sau West, fostă componentă la Miranda Sex Garden), revin la această femeie din secolul al XII-lea?
De ce acum?
Răspunsul e că Hildegard oferă ceva ce cultura contemporană caută disperat, realul care nu e calculat. Ea a scris muzică pentru că o voce divină i-a spus s-o facă. Și-a asumat opera, a semnat-o, a luptat pentru dreptul ei de a crea, într-o lume care considera femeile inferioare intelectual. A compus muzică care încălca regulile deliberat, pentru că regulile nu serveau extazul pe care încerca să-l exprime. Florence Welch de la Florence + The Machine folosește aceleași salturi mari de octavă în albumul „How Big, How Blue, How Beautiful” pentru a obține acel sunet de catedrală.
Și revin la Laura Cannell care o pune perfect: „Atât de des femeile sunt limitate de așteptări despre ce e 'prea mult' sau ce e acceptabil în societate. Dar cu Hildegard putem privi înapoi prin secole și vedem o femeie prolifică și inspirațională. A făcut lucruri și s-a conectat cu oamenii."
Hildegard a scris singura piesă de teatru muzicală supraviețuitoare din perioada medievală, „Ordo Virtutum” (Jocul Virtuților). În ea, personajele abstracte, Virtuțile, cântă, în timp ce singurul care nu cântă e Diavolul. Pentru că, în mintea lui Hildegard, muzica e limbajul lui Dumnezeu, iar răul e lipsit de ea. E o idee pe care Björk probabil ar îmbrățișa-o, muzica ca forță morală, ca lumină în sine.
În 1985, albumul „A Feather on the Breath of God”, interpretat de soprana Emma Kirkby și dirijat de Christopher Page, a fost lansat fără mari așteptări. „Muzică frumoasă, păcat că nimeni n-o să-l cumpere," ar fi spus inginerul de sunet. Dar albumul a vândut în număr enorm, a câștigat premii, și încă se reeditează azi, în 2026. A deschis floodgate-urile. Dintr-o dată, toată lumea voia să cânte Hildegard.
Ceea ce ne aduce la întrebarea finală. De ce funcționează Hildegard în techno? În New Age? În avant-garde pop? Pentru că muzica ei nu era bazată pe armonii complexe sau pe acorduri, ci pe o singură linie melodică liberă, mistică, care plutește ca un fum peste ritmuri. E perfectă pentru eșantionare. Poți să pui vocea peste orice: peste synth-urile anilor '90, peste bass-ul distorsionat al dubstep-ului, peste orchestrele simfonice ale Rosalíei.
Hildegard scria despre „viriditas", puterea de înverzire, de creștere. Credea că tot ce există e viu, că lumea e un organism care respiră, că fiecare creatură e o scânteie din radiația strălucită a lui Dumnezeu. Cuvântul este viu, ființă, spirit, toată înverzirea plină de verdeață, toată creativitatea. Asta sună familiar? Sună ca Björk vorbind despre natură. Sau ca Grimes vorbind despre AI și conștiință.
Hildegard credea că muzica e singura cale prin care omul poate recupera frumusețea Paradisului pierdut. Și uite așa, într-o lume care se simte mereu în pragul catastrofei, schimbării climatice, a războaielor, pandemii, anxietate existențială, oamenii se întorc la o călugăriță din secolul al XII-lea care le spune ceva ce genul, chiar și într-o „lume care se scufundă, rămâi curajos și puternic."
Asta e puterea ei. Nu doar că a scris muzică frumoasă, dar a scris o muzică care vorbește despre rezistență, despre a face artă în ciuda durerii, despre a lua vocea înapoi când lumea încearcă să te reducă la tăcere. Julia Holter are dreptate când zice că opera vizionarilor are un sentiment de ieșire-n timp. Și Hildegard, cu viziunile ei de lumină și foc, cu melodiile care urcă și coboară ca niște păsări de pradă pe curenții vântului, rămâne exact ce a fost întotdeauna, o forță a naturii. Sau mai bine zis, o forță a culturii care refuză să moară.
La naiba, poate că asta e punk-ul adevărat, să scrii muzică care să dureze 900 de ani.
