Benito nu are o voce ieșită din comun.
Ba chiar, dacă-l auzi live, prinzi cu urechea momente de oscilație între un fals grosolan și tentative comice de autoreglaj. Care sfârșesc, și ele, la nivel unui amator rătăcit, joia seara, într-un bar cu karaoke în care mai așteaptă la rând 12 din cei 13 clienți fideli.
Nici pe dans nu prea le rupe. Ai spune că sangre caliente l-a salutat și și-a văzut de viață. E destul de rigid pentru un latino, deși mai scapă oscilații elvispresleyene din când în când, dar în unghiuri care amintesc pe alocuri de Elaine din „Seinfeld”.
Nu are, așadar, nici patosul din vocea lui Marc Anthony, nici „vrăjeala” de cartier a lui Daddy Yankee, nici carisma indubitabilă a lui Ricky Martin.
Benito, în schimb, este sclipitor de inteligent. Și muncitor. Trage în direcția potrivită din toată ființa sa, cu un singur scop: să spună povestea țării sale, Puerto Rico.
Benito știe că generația Z nu are nevoie de prea multe cuvinte: oricum nu se stresează să înțeleagă versurile ori mesajul unui cântec. Și își permite să mormăie, efectiv, pe unul dintre cele mai bune albume ale ultimilor ani, Debi Tirar Mas Fotos și să-i provoace, astfel, accese de icter lui Donald Trump.
Benito a mai priceput rapid și că atenția publicului este către ce poartă, ce mănâncă, cu cine se cuplează, cât durează, cât cheltuie ori unde merge în vacanță o vedetă. Și că oamenii stau cu telefonul în mână, în general, iar starea de alertă, de curiozitate a fost înlocuită de doomscrolling: ochii-n ecran, mintea rătăcită.
Benito le-a oferit fanilor acces direct la toate aceste pseudo-intimități. Pseudo, nu pentru că n-ar ține de un emoțional firesc, ci tocmai pentru atenția exagerată pe care o primesc de la gloate.
Dacă privim spre primii ani ai carierei lui Benito, vom descoperi un puști timid, cu haine alandala, stângaci în gesturi, dar foarte, foarte calculat cu ce spune și face. Un puști care nu a uitat ce l-au învățat mama și bunica, care-și respectă unchii și verii și care se bucură când primește înghețată, de parcă i-ar fi pus cineva în poală o cutie cu jetoane la cazinoul din Monaco.
Sigur că, la un moment dat, tot el ne înșiră mărgărite despre sex, amante și traiul pe picior mare. Dar asta doar pentru că l-a întrebat mătușa dacă are multe iubite. E o treabă de familie, cum să nu respecți ce-ți spune cineva mai în vârstă ca tine?!
Benito a plecat de jos, să n-aveți vreun stres. În urmă cu zece ani, era casier la supermarket, ca să se poată întreține la facultate. Între cursuri și muncă, s-a apucat de compus. E un produs integral self-made: a fost descoperit, absolut întâmplător, pe Soundcloud, de label-ul Hear This Music.
Au venit rapid colaborările cu Ozuna, J. Balvin, Cardi B sau Drake, adică un fel de lot all-stars virale și cu priză la puștime, care l-au adoptat rapid.
Iar el a început să strălucească. Mai întâi, printre latinos. A urmat propulsia firească spre statutul de superstar global, solid alimentată de strălucitorul Debi Tirar Mas Fotos.
Nimic din toate acestea nu pare să îi fi alterat fibra morală: după lansarea albumului DtMF, Benito n-a plecat în vreun turneu, ci a ținut ceea ce se cheamă rezidență, la el acasă. În Puerto Rico. Să vină lumea să-l vadă.
Căci Benito se alimentează de la pepita cu ethos a poporului său. Și are grijă să transmită asta mai departe, ca un fiu bun care, acum, a ajuns tată și își educă urmașii.
„Puerto Rico, crede-mă când îți spun, câ suntem mult mai mari decât 100 pe 35 (n.r. suprafața statului, în mil) și nu există nimic ce nu putem realiza!” Acum ceva mai bine de o săptămână a rostit aceste cuvinte pe scena Grammy-urilor.
Le-a vorbit în spaniolă alor săi.
Portoricanii, acești americani forțați de împrejurări și fără drept de vot, prezenți, dar obligați să se conformeze, se luptă, încă din zorii erei moderne, cu probleme de identitate, economice și de infrastructură. Este un exemplu trist de contradicție actuală între libertatea aparentă și dependența de un părinte adoptiv care n-are vreo apăsare să fluture biciul ICE dacă i se pare că pruncul latino, cu steag SUA în fața casei, a scos limba la învățăturile unchiului Sam.
Și mai ales a strâmbat un pic din nas în fața așa-ziselor drepturi inalienabile. Răsărite, culmea, cam două, trei secole mai târziu față de momentul în care spaniolii fondau capitala San Juan (1521).
Dar istoria e istorie.
La Super Bowl 60, Benito a cântat în fața unei lumi întregi despre toate acestea.
Despre muncitorii de pe plantații, electricienii care încearcă să restabilească normalitatea după un uragan, mamele, mătușile, tații, unchii, bunicile cu mâinile bătătorite de muncă și pieptul strivit de un trai parcă prea nedrept.
Sigur, este trist să fii nevoit să semnalizezi sau să îți justifici propria existență. Dar sunt momente și situații în care nu există altă cale decât s-o faci în văzul tuturor. Cu orice preț.
Benito a primit o scenă. Una dintre cele mai mari (Super Bowl, finala campionatului de fotbal american, se numără printre evenimentele globale cu audiențe uriașe). N-a înjurat, n-a făcut gesturi extreme, necugetate, n-a jignit, nu și-a pus rochie, așa cum se temeau unii...
Ci a așternut pe gazonul de pe Levi’s Stadium, din Santa Clara, California, povestea alor săi. În spaniolă, dar nu pentru a defila într-un atât de american stil in your face, ci pentru că asta s-a vorbit la el acasă.
A fi tu însuți în zilele noastre este o raritate, nu și un lux. Un motiv de mândrie. Mai ales când aparții unui nucleu: nu ești praf în vânt.
„Numele meu este Benito Antonio Martínez Ocasio, iar dacă sunt astăzi aici, la Super Bowl 60, este pentru că nu am încetat niciodată să cred în mine și tu ar trebui să crezi în tine, pentru că valorezi mai mult decât crezi” le-a spus oamenilor.
Nu cred că cineva se mai poate îndoi de el.
