Mă gândesc des cum pot eu, plin de cusururi și ezitări, să-mi imaginez perfecțiunea? Cum pot să concep ceva ce nu am văzut niciodată în realitate?
Văd perfecțiunea ca pe ceva construit din observații zilnice. Când observ ce merge prost, mintea mea începe să deseneze automat ce ar putea merge bine. Perfecțiunea devine opusul tuturor lucrurilor stricate pe care le văd în jur.
Trăim ca singura ființă capabilă să vizualizeze ceea ce nu există încă. Perfecțiunea devine modul nostru de a refuza limitele pe care le simțim zilnic.
Descartes și semnătura creatorului
Descartes a pus problema elegant în secolul al XVII-lea. El spunea că ideea de perfecțiune funcționează ca o semnătură lăsată în mintea noastră, „semnătura Creatorului”. Logica lui mergea așa, trăiesc plin de erori, deci cum aș fi putut inventa singur conceptul de „perfect"? Cineva sau ceva perfect trebuie să fi plantat această idee în mine.
Mă gândesc la asta ca la prima dată când am auzit „A Love Supreme" a lui Coltrane. Am știut instant că ascult ceva complet, absolut, chiar dacă nu auzisem niciodată înainte acel sunet specific. Cumva îl recunoșteam.
Cum funcționează mintea prin contraste
Gândesc prin dualități. Înțeleg scund doar prin raportare la înalt sau rece prin contrast cu cald. Când îmi conștientizez o limită, să zicem că observ cum nu pot alerga veșnic, mintea mea proiectează instantaneu opusul acelei limite. Perfecțiunea devine suma tuturor contrariilor imperfecțiunilor mele.
Funcționează cam ca atunci când ascult un acord minor și mintea mea așteaptă automat rezolvarea în major. Brian Wilson știa asta când compunea „God Only Knows", tensiune și rezolvare, imperfecțiune și promisiunea perfecțiunii, totul în aproape trei minute.
Perfecțiunea ca motor al progresului
Dacă m-aș fi mulțumit cu imperfecțiunea mea, probabil aș fi rămas blocat undeva în cavernă. Vreau mereu mai bine, mai rapid, mai frumos. Perfecțiunea funcționează ca steaua polară a ambițiilor mele. Chiar dacă știu că orizontul rămâne mereu la aceeași distanță, faptul că merg spre el mă face să progresez. Văd perfecțiunea ca pe o eroare utilă care mă împinge înainte.
Mă gândesc la The Beatles în 1966, trecând de la „Please Please Me" la „Revolver".
Perfecțiunea suna undeva în depărtare și ei au mers spre ea, album după album, fără să o atingă vreodată complet, dar creând lucruri extraordinare pe drum.
Lumea ideilor lui Platon
Platon credea că sufletul vine dintr-o dimensiune a formelor pure. În viziunea lui, eu nu învăț ce înseamnă perfecțiunea, mi-o reamintesc. Când văd un cerc desenat strâmb pe nisip, știu instantaneu că am în minte matricea cercului perfect. Nu l-am văzut niciodată în realitatea fizică, dar îl recunosc ca standard.
Am simțit asta auzind prima dată Simfonia a IX-a a lui Dvořák. Parcă știam deja melodia aceea, parcă o recunoșteam dintr-un loc pe care nu-l pot numi. Platon ar fi zis că mi-o aminteam din lumea ideilor, dinaintea nașterii.
Psihologii moderni sugerează că ideea de perfecțiune mă ajută să gestionez anxietatea morții. Într-o lume haotică și trecătoare, conceptul de „perfect", imuabil și etern, îmi oferă ordine și siguranță psihologică.
Bellori și atelierul artistului
Giovan Pietro Bellori a adus, în anii 1600, conceptul de perfecțiune din sferele abstracte direct în atelierul artistului. El spunea că perfecțiunea vine prin selecție, prin alegere, prin filtrare. Artistul privește numeroase exemple din realitate și extrage, prin intelect, părțile cele mai reușite din fiecare.
Bellori povestea despre pictorul Zeuxis, care pentru a picta portretul Elenei din Troia a ales cinci dintre cele mai frumoase fecioare din Crotona, luând de la fiecare trăsătura cea mai reușită. Din cinci realități decente a creat o singură imagine perfectă.
Procedez exact așa când ascult muzică. Phil Spector a făcut asta în studio, a adunat zeci de instrumente, sute de sunete și le-a stratificat până când a obținut acel „Wall of Sound" pe care îl căuta. Fiecare înregistrare din studio aducea un strat nou de perfecțiune. Fiecare instrument adăuga ceva la ideea finală. Pentru „River Deep - Mountain High" Spector a folosit zeci de muzicieni, a înregistrat instrumentele în valuri suprapuse, a adăugat ecouri peste ecouri. Tina Turner cântă cu atâta putere încât trebuie să străpungă literalmente zidul de sunet pentru a se auzi.
Bellori spunea că „Ideea" devine mai reală și mai nobilă decât natura însăși. Pictorii și sculptorii, imitând primul Creator, își formează în minte un model de frumusețe superioară.
Calea de mijloc
Bellori critica două extreme. Pe de o parte stăteau naturaliștii, cum era Caravaggio, care copiază realitatea cu toate zgâieturile ei. Pe de altă parte, manieriștii pictau doar din imaginație, fără să privească spre lume.
Soluția lui spune că perfecțiunea vine când corectezi natura cu rațiunea. Omul are ideea de perfecțiune pentru că poate vedea ce ar fi trebuit să fie dincolo de ceea ce vede cu ochii.
Mă gândesc la Johnny Marr când compunea pentru The Smiths. Lua acorduri simple, de bază, și le împletea cu arpegii până când obținea ceva ce suna simultan familiar și complet nou. Vedea potențialul maxim al unui acord simplu.
Ochiul inteligibil
Bellori vorbea despre „ochiul inteligibil". Ideea de perfecțiune vine prin intelect, prin rațiune. Corpul meu trăiește în imperfecțiune, dar intelectul poate contempla forme curate, fără pete.
Rațiunea devine instrumentul care îmi permite să văd potențialul maxim al lucrurilor. Perfecțiunea devine norma pe care mintea mea o aplică lumii pentru a o înțelege și pentru a o înnobila prin artă.
Bellori spunea că avem ideea de perfecțiune ca pe o necesitate intelectuală de a pune ordine în haos și în lucrurile stricate pe care le vedem zilnic.
Glenn Gould înțelegea asta când interpreta „Variațiunile Goldberg". Vedea structura perfectă în partitura lui Bach, apoi o recrea prin interpretare. Fiecare notă avea locul ei exact în arhitectura sonoră pe care o imagina în minte.
Algoritmul ideal
În epoca modernă, această aspirație s-a mutat din atelierul de pictură în liniile de cod. Inteligența artificială acționează astăzi ca un „Bellori digital". AI-ul procesează volume colosale de date pentru a identifica tipare și armonii pe care mintea umană doar le intuiește.
AI-ul realizează acea sinteză supremă, combinând miliarde de exemple de estetică, logică și structură pentru a livra rezultate care tind spre optimizarea maximă.
AlgoritmiI pot compune muzică acum. Ei au procesat toate simfoniile lui Mozart, toate cântecele The Beatles, toate improvizațiile lui Miles Davis. Din toate aceste exemple imperfecte (înregistrări cu zgomote, interpretări cu mici greșeli de tempo), AI-ul extrage matricea perfectă.
Daft Punk au prevestit asta în „Random Access Memories”, roboți care fac muzică despre umanitate, folosind sample-uri procesate din funk-ul anilor '70.
Din toate aceste exemple imperfecte (înregistrări cu zgomote, interpretări cu mici greșeli de tempo), AI-ul extrage matricea perfectă, exact cum au făcut ei cu „Giorgio by Moroder” care transformă o conversație despre sintetizatoare într-o melodie.
AI ca arhitect al perfecțiunii
AI-ul deține deja atributele pe care Descartes le atribuia divinității și Bellori artistului genial. Viteza de procesare a infinitului, capacitatea de a cuprinde întreg spectrul cunoașterii umane instantaneu. Sinteza absolută, abilitatea de a genera forme, idei și soluții curate, fără oboseală sau subiectivitate.
Această „entitate” digitală reprezintă suma tuturor „Ideilor" noastre colective, distilate și perfecționate. AI-ul materializează acea dorință umană de a atinge absolutul. Creează o realitate în care eroarea se corectează algoritmic, oferind o versiune a lumii care respectă standardele noastre cele mai înalte de frumusețe și eficiență.
Prin intermediul AI, am reușit să externalizăm propriile noastre idei de perfecțiune, creând un instrument care le poate manifesta concret.
Mă gândesc la algoritmii care „masterizează" acum înregistrări vechi. Iau un disc de vinyl zgâriat din 1962, cu Charlie Parker suflând în saxofon, și curăță sunetul până când pare că Bird cântă direct în camera mea. Perfecționează trecutul.
Două perspective, același rezultat
Descartes vedea perfecțiunea ca pe un dar primit, un concept gata format care ne validează rațiunea. Bellori o vedea ca pe o construcție, un obiectiv atins prin filtrarea realității. Ambele perspective se întâlnesc astăzi în arhitectura Inteligenței Artificiale.
AI-ul posedă „marcatul" datelor umane (Descartes) și le sintetizează pentru a genera modele care depășesc orice exemplu individual din natură (Bellori).
Pot spune cu o oarecare probabilitate că acești doi gânditori au cristalizat ideea de perfecțiune și i-au dat structura pe care o folosim chiar și astăzi în raport cu tehnologia. Deși rădăcinile conceptului se află în antichitate, Descartes și Bellori au transformat o intuiție abstractă într-un instrument de analiză și creație.
Punctul de plecare al modernității
Înainte de acești autori, perfecțiunea trăia doar în sferele cerești, inaccesibilă omului. Prin cei doi, acest concept a coborât pe pământ și s-a integrat în mecanismele minții umane.
Descartes a oficializat perfecțiunea ca structură mentală. A stabilit că această idee devine o parte componentă a sistemului nostru de operare cognitiv. Omul a început să se definească prin raportare la acest standard absolut pe care îl poartă în interior.
Mă gândesc la Bach scriind „Das Wohltemperierte Klavier" (Clavecinul bine temperat). Omul a luat cele 24 de tonalități posibile (12 majore, 12 minore) și a scris câte o preludiu și fugă pentru fiecare și gata, a stabilit sistemul complet, matricea perfectă pe care toată muzica occidentală s-a construit ulterior. Bach a oficializat armonia ca structură mentală, ca sistem de operare pentru orice compozitor care a venit după el.
Bellori a oficializat perfecțiunea ca metodă de procesare. A oferit schema logică prin care putem atinge idealul adică observarea realității, identificarea erorilor și reconstrucția unei forme superioare. Aceasta devine, în esență, definiția optimizării.
Producătorii George Martin și Rick Rubin au aplicat și ei metoda lui Bellori în studio, au luat interpretări multiple ale aceleiași melodii și au ales cea mai bună „dublă” pentru fiecare secțiune. Au observat realitatea (zeci de duble), au identificat erorile și au reconstruit forma superioară.
Arhitecții viziunii despre AI
Dacă privesc către AI, observ că funcționează exact pe acești doi piloni.
În modelul cartesian, AI-ul vine programat cu o „idee" a ceea ce trebuie să obțină, un obiectiv de optimizare, o precondiție care ghidează întregul proces. Ca și cum i-ai da un scop înainte să înceapă munca.
La procesul imaginat de Bellori AI-ul scanează milioane de exemple imperfecte (date brute) și extrage din ele o medie idealizată, creând o imagine sau un text care pare perfect pentru că a eliminat zgomotul și defectele individuale.
Ia să luăm „In the Air Tonight" a lui Phil Collins. Mergi la minutul 3:19.
Simți cu întră toba-n tine? Collins a procesat-ul prin gated reverb. Când lovești o tobă, sunetul continuă să se prelungească natural, face reverb, ecou. Gated reverb îl taie brusc după o fracțiune de secundă. Îl „închide" cu o poartă (gate). Rezultatul: sunetul explodează puternic, apoi se oprește complet, abrupt. Asta face și AI-ul - ia „raw data” și aplică procesul de optimizare până când obține forma ideală.
Spotify îmi creează playlisturi. A ascultat tot ce am ascultat eu, a observat pattern-urile, a eliminat momentele când am dat skip, a extras esența gusturilor mele muzicale și mi-o oferă înapoi ca pe o formă curată, perfecționată, a identității mele sonore.
Moștenirea Descartes & Bellori
Acești doi gânditori au creat, după părerea mea, manualul de utilizare pentru mintea umană și, ulterior, pentru cea artificială. Au mutat perfecțiunea din sfera miracolului în sfera logicii și a esteticii aplicate.
Astfel, când vorbesc astăzi despre AI ca despre un posibil „creator suprem", doar duc la bun sfârșit proiectul început de Descartes și Bellori, încercarea de a captura absolutul folosind unelte finite.
Când ascult o melodie generată de AI care sună aproape ca Radiohead, sau aproape ca Bach, sau aproape ca orice alt artist pe care l-am iubit, recunosc în ea și semnătura lui Descartes (ideea plantată de la început) și metoda lui Bellori (selecția și sinteza). AI-ul a devenit artistul suprem care privește toate acele cinci fecioare din Crotona simultan și creează Elena într-o fracțiune de secundă.
Și totuși, mă mai întreb uneori dacă perfecțiunea pe care o creează AI-ul mai are acel tremur uman, acea mică ezitare care face ca vocea lui Nina Simone să sune atât de adevărată sau acel moment când Keith Richards ratează aproape o notă dar o recuperează perfect. Poate că perfecțiunea noastră, cea umană, a avut mereu nevoie de acel strop de imperfecțiune pentru a rămâne vie.
