Fiți atenți, nu sunt genul de tip care-și organizează muzica după anul lansării sau care-și numerotează ediții limitate în ordine alfabetică. Chiar nu sunt. Dar am un raft cu discuri undeva între fotografia pe care n-o înrămez de trei ani și planta care probabil că ar avea nevoie de apă și am observat că John Williams ocupă mai mult spațiu acolo decât ar trebui să fie logic. E undeva între Pink Floyd și Metallica și de fiecare dată când mă uit la ele mă întreb: cum naiba a ajuns un tip care scrie muzică pentru filme despre extratereștri și rechini să fie atât de prezent în fonoteca mea?
Să le iau puțin la scuturat, am trei discuri lansate de Deutsche Grammophon cu live-uri ale maestrului, alături de orchestre, in Viena, Tokyo și Berlin. Splendide. Apoi îl mai am pe compilație cu Morricone și Barry, „Award Winning Movie Soundtracks”. Și mai e „Salute to Hollywood”, „Pops Britannia”, omg, uitasem de astea două. Și, hop, mai găsesc una, „Music for Stage and Screen”. Zic că stau bine.
Dar să merg spre Grammy-urile de anul ăsta. Știți ce, nu? Steven Spielberg, cel care practic i-a spus lui Williams „aici ai pânza, pictează-mi ceva”, a primit un Grammy pentru documentarul „Music by John Williams”. Un Grammy.
Ceea ce înseamnă că acum Spielberg e un EGOT, adică una din acele sigle care sună a program de fitness dar de fapt înseamnă că ai câștigat tot ce se poate câștiga în industria asta. Și cumva asta mi se pare perfect, pentru că Spielberg a fost mereu cel mai mare fan al lui Williams. Nu în sensul enervant de fan care știe tot, ci în sensul în care a înțeles că fără Williams, rechinul din „Jaws” ar fi fost un balon de cauciuc, iar E.T. ar fi fost doar o păpușă cu degete absurd de lungi.
Ei doi, cumva, au inventat blockbuster-ul emoțional. Nu blockbuster-ul normal cu explozii și cascadorii, ci cel în care plângi și nu vrei să recunoști că plângi, așa că spui că ți-ai suflat mucii. Scuze.
De ce John Williams e foarte important
Williams a făcut un lucru pe care noi, ăștia cu liste cu „Top 10 albume de ascultat înainte să mori”, îl ignorăm constant: a readus orchestra simfonică în casele oamenilor normali. Nu vorbesc despre snobii care merg la concerte clasice și fluieră în pauză să pară culți. Vorbesc despre noi, cei care habar n-aveam ce-i aia o fugă sau un crescendo până când am auzit tema din „Star Wars”.
În anii '70, sintetizatoarele începuseră să cucerească tot. Toată lumea voia să sune a Kraftwerk sau Tangerine Dream, ceea ce e ok, dar Williams s-a uitat la toate astea și a zis: „știți ce, eu o să folosesc viori și suflători”. Și a reușit.
Lista mea (pe care o voi regreta probabil mâine)
Acum vine partea în care vă spun care sunt cele mai bune compoziții ale lui Williams și voi primi comentarii de la oameni care or să-mi spună că am omis ceva esențial. Dar uite:
Star Wars (A New Hope)
Fanfara de alămuri te face să crezi că și tu poți fi erou, chiar dacă abia te descurci cu factura de electricitate. Fanfara a definit copilăria tuturor decrețeilor, indiferent de deceniu. Dacă n-ai crescut cu melodia asta răsunându-ți în cap, ai ratat ceva fundamental din experiența umană.
Jaws
Două note. Două note. Și te sperie mai tare decât întreg departamentul de efecte speciale. Cele două note care fac mai multă treabă decât un întreg departament de efecte speciale. Încă nu pot să intru în mare fără să mă gândesc la ele.
Schindler's List
Itzhak Perlman la vioară. Pur și simplu nu ai cum să rămâi indiferent. Am încercat. N-am reușit.
Raiders of the Lost Ark
Soundtrack-ul oficial al oricărei idei bune pe care ai avut-o vreodată. Serios, încearcă să asculți asta și să nu mergi mai repede pe stradă. Te avertizez: dacă asculți asta în timp ce mergi pe stradă, o să începi să mergi mai repede și s-ar putea să încerci să sari peste obstacole imaginare.
E.T. the Extra-Terrestrial
Crescendo-ul ăla final care te face să crezi că bicicletele pot zbura. Și să scoți batista. Și să simți că ai ceva în ochi.
Harry Potter
Cea mai cunoscută temă din universul Harry Potter este, fără nicio îndoială, „Hedwig’s Theme”.
Ea a fost gândită iniițial doar ca o temă pentru bufnița lui Harry, a devenit atât de cunoscută încât a „înghițit” întreaga franciză. Williams a scris-o într-un stil care amintește de muzica de balet a lui Ceaikovski (gândește-te la „Spărgătorul de Nuci”), ceea ce îi dă un aer european, clasic și atemporal.
Știu ce o să ziceți. Dar ce-i cu „Jurassic Park”? Cu „Close Encounters”? Cu „Superman”? Și aveți dreptate. Ar fi trebuit să fie acolo. Dar uite, dacă fac un top 20, o să-mi petrecem restul zilei aici, și am promis că mai am și alte treburi de făcut.
Secretul lui Williams
Toate aceste compoziții sunt complet diferite ca personalitate. „Schindler's List” e durere pură, ascuțită și intimă. „Star Wars” e eroism cosmic, aproape obraznic în încrederea lui. Dar dedesubt, găsești același truc, leitmotivele.
Williams a luat tehnica asta de la Richard Wagner, care practic a inventat-o. Fiecare personaj sau concept primește propria melodie. Când auzi cele două note din „Jaws”, știi că rechinul e acolo chiar dacă nu-l vezi. Când auzi tema Forței, știi că speranța nu a murit încă, chiar dacă Luke tocmai și-a pierdut mâna și află că tatăl lui e cel mai mare rahat din galaxie.
Și asta e geniul lui. El ia o idee abstractă, speranța, frica, aventura și o transformă într-o melodie pe care o poți fluiera sub duș. Structuri armonice complexe, sigur, dar cu linii melodice atât de clare încât par să fi existat dintotdeauna.
De ce contează victoria asta la Grammy
M-am uitat în reluare la ceremonia Grammy, la emoția regizorului Laurent Bouzereau și simt că este o recunoaștere că prietenia creativă dintre Williams și Spielberg a definit cultura noastră vizuală și auditivă mai mult decât orice alt parteneriat din ultimul secol.
Și dacă sunteți genul care zice: «Păi, muzica de film nu e muzică adevărată», atunci habar n-aveți despre ce vorbiți...
Concluzia (dacă trebuie neapărat să existe una)
Dacă vreți să ascultați compilația care a stat la baza documentarului premiat la Grammy, căutați Music by John Williams (Official Playlist/Soundtrack). E pe toate platformele, inclusiv pe acelea pe care vă prefaceți că nu le folosiți pentru că sunteți „old school”.
Sau mai bine vi-l las eu aici.
Și dacă după ce citiți asta, tot nu vă convinge că John Williams e important, atunci probabil că sunteți genul de om care crede că pizza cu ananas e ok, și sincer, nu mai avem ce să ne spunem.
