Bun venit înapoi. Dacă ai citit Partea I, știi deja că suntem o specie care ascultă în buclă cântece despre oameni care nu răspund la mesaje, că The Weeknd ocupă două locuri în top cinci și că Ed Sheeran, bărbatul cu părul roșcat care arată ca vecinul tău, a scris cântecul de nuntă al unei generații întregi. Dacă n-ai citit Partea I, poți s-o faci acum. O să așteptăm. N-avem încotro, avem un playlist de 20 de piese și nicăieri de fugit.
Acum, locurile 11 până la 20. Dacă prima jumătate a listei era despre dorință și despre oameni care aleargă prin noapte spre cineva, a doua jumătate e mai așezată. E despre oameni care au ajuns undeva și nu știu sigur dacă e locul potrivit. E, cu alte cuvinte, despre maturitate sau cel puțin despre ce ascultăm noi când pretindem că am dobândit-o.
„Believer", Imagine Dragons, locul 11. Un cântec despre durere transformată în forță, ascultat în principal de adolescenți la sală și de adulți în mașină în trafic, urlând la volan. Ambele contexte sunt complet legitime ca forme de terapie. Producția e construită pe un principiu simplu și brutal, tobe cât mai tari, bass cât mai greu, vocea lui Dan Reynolds împinsă până la limita la care mai sună uman, totul calibrat să te facă să simți că poți ridica o mașină sau cel puțin să trimiți acel email dificil pe care îl amâni de trei săptămâni.
„I Wanna Be Yours", Arctic Monkeys, locul 12. Alex Turner a adaptat un poem al lui John Cooper Clarke și rezultatul a sunat atât de bine încât toată lumea l-a pus pe repeat în loc să-și mai scrie propriile scrisori de dragoste. Suntem mai leneși, dar avem gust mai bun. Chitara e minimală până la absență, ritmul aproape că nu se mișcă, iar Turner livrează versurile cu o oboseală calculată, ca și cum dragostea e ceva ce se întâmplă când nu mai ai energia să te prefaci că nu vrei.
„Heat Waves", Glass Animals, locul 13. Cântecul ăsta a crescut în topuri atât de lent și de constant încât părea un fenomen geologic. A durat ani să ajungă numărul unu pe lume. Uneori cel mai bun lucru care ți se poate întâmpla e să nu te grăbești nicăieri. Dave Bayley a construit producția în straturi, sintetizatoare care se topesc unele în altele, un ritm care împinge fără să se urgenteze și a creat astfel senzația exactă pe care o descrie textul: nostalgia după cineva care nu mai e, dar pe care mintea ta refuză s-o lase să plece.
„lovely", Billie Eilish și Khalid, locul 14. Doi tineri foarte tineri cântând ceva atât de trist încât adulții au început să se întrebe dacă nu cumva generația asta știe ceva despre melancolia pe care noi nu am înțeles-o niciodată complet. Răspuns: da. Producția e aproape goală, un pian simplu, efecte ambientale care sună ca ecoul de pe un coridor lung, iar vocile celor doi se împletesc fără să se grăbească, ca și cum tristețea nu e ceva de rezolvat, ci ceva de locuit cu răbdare.
„Yellow", Coldplay, locul 15. Clasicul clasicelor, cântecul care a fost pus la fiecare cerere în căsătorie reușită, la fiecare cerere ratată și la fiecare relație care mergea bine până nu mai mergea. Chris Martin a scris despre stele și s-a ales cu piesa unei generații întregi de sentimentali funcționali. Chitara lui Jonny Buckland din deschidere, șase note, atât, a devenit probabil cel mai recunoscut riff al anilor 2000, dovada că simplitatea bine plasată valorează mai mult decât orice virtuozitate tehnică demonstrată cu de-a sila.
„The Night We Met", Lord Huron, locul 16. Dacă n-ai descoperit cântecul ăsta printr-un serial Netflix, l-ai descoperit de la cineva care l-a descoperit dintr-un serial Netflix. E calea. E singura cale. Ben Schneider a înregistrat piesa cu o reverberație atât de pronunțată încât sună ca și cum ar veni din altă epocă, folk american cu ecou de film noir, iar asta o face perfect compatibilă cu orice scenă de televiziune în care cineva privește pe fereastră în ploaie și regretă ceva ireversibil.
„Closer", The Chainsmokers și Halsey, locul 17. Un cântec despre doi oameni care ar trebui să nu se mai vadă și se văd din nou. Universul tematic al Spotify în patru minute și zece secunde. Structura e aproape dezarmant de onestă în intențiile ei comerciale, drop calculat, vers confesional, refren construit pentru mașini cu geamurile deschise, dar tocmai această transparență a mecanismului o face, paradoxal, greu de urât complet.
„BIRDS OF A FEATHER", Billie Eilish, locul 18. Billie e singura artistă din top care apare de două ori și care pare că nu-i pasă că apare de două ori. Asta e definiția eleganței. Piesa e produsă de fratele ei, Finneas, cu aceeași filozofie care a definit întreaga lor colaborare: spații largi, sunete neașteptate în locuri neașteptate, o voce care nu se chinuie să impresioneze tocmai de aceea impresionează și un refren care lovește nu prin volum, ci prin contrast cu liniștea care îl precede.
„Riptide", Vance Joy, locul 19 Un australian cu o ukulelă a scris în 2013 un cântec atât de ușor și de persistent că a supraviețuit tuturor fazelor muzicale ale decadei. E cântecul pe care îl știi, dar nu știi de unde. James Keogh, că ăsta e numele lui real, Vance Joy e un personaj dintr-un roman australian, a reușit să facă din ukulelă un instrument credibil emoțional, ceea ce în 2013 părea la fel de probabil ca și cum ai fi pariat pe un kazoo la Grammy.
Locul 20: „Die With a Smile", Lady Gaga și Bruno Mars. Doi monștri sacri ai pop-ului au decis să cânte împreună ceva atât de frumos și de melancolic că oamenii au uitat timp de câteva săptămâni că lumea merge prost. Ăsta e rolul muzicii. Ăsta e tot ce putem cere de la ea. Cei doi au construit cântecul în jurul unui singur pariu: că dacă pui două voci perfecte să cânte ceva simplu, fără să supraproduci, fără să adaugi straturi inutile, rezultatul o să taie aerul din cameră. Și au câștigat pariul.
Concluzie
Douăzeci de cântece. Miliarde de oameni. Un singur lucru pe care îl spun toate, în toate limbile producției și ale inimii: nu vreau să fiu singur. Spotify a făcut bani din asta. Noi ne-am simțit mai puțin singuri. A fost un târg corect.
