Să ne imaginăm că ești în magazinul de discuri al lui Rob Fleming din High Fidelity. Rafturile sunt pline de praf, cafeaua are gust de carton, iar noi încercăm să facem un Top 5 al modurilor în care algoritmii au învățat să ne facă să plângem de emoție. Este o situație bizară, un fel de invazie a ultra corpurilor care poartă căști, dar suntem aici și trebuie să decidem ce punem în coșul de cumpărături înainte să ne pierdem complet capul.
Iată cum arată peisajul unor companii, care te ajută să produci muzică, prin ochii unui om care încă mai crede că un vinil zgâriat are mai mult suflet decât un server întreg din Silicon Valley.
1. Suno: tipul care știe totul despre Top 40 (și e mândru de asta)
Suno este exact ca amicul care poate să-ți spună cine a produs fiecare piesă de pe coloana sonoră a filmului The Breakfast Club („Don’t You Forget About Me”, Doamne, ce bine sună), deși nimeni nu l-a întrebat. Este rapid, exuberant și are o memorie enciclopedică ce devine ușor iritat după a treia bere. Dacă îi ceri o piesă care să sune ca un amestec de synth-pop din 1984 și puțină muzică folk cântată de un cor de vikingi, el o „livrează” înainte să apuci să spui „comercial”.
Suno se ocupă de structura întreagă, primești strofă, refren și bridge-ul muzical care te face să dai din cap în metrou. Este „unealta” celor care caută scânteia momentului. Îl folosești când vrei o piesă rock despre obsesia unui prieten pentru pizza, gata în zece secunde, și îți transformă, instantaneu aproape, o idee fixă într-o piesă de nivel mediu.
2. Udio: audiofilul melancolic cu pretenții de geniu
Udio stă în colțul cel mai întunecat al magazinului, poartă căști care costă cât chiria ta pe trei luni și analizează textura sunetului de chitară de pe un album rar de la 4AD, probabil ceva de la Cocteau Twins unde vocea lui Elizabeth Fraser te face să plângi fără să înțelegi un singur cuvânt. El acordă o atenție aproape patologică modului în care vibrează coarda de chitară. Vocile pe care le produce au o granulație fină, bagă respirație între versuri și asta derutează enorm pentru că te face să te gândești la Marvin Gaye în „What's Going On”, stând singur în studio la ora trei dimineața.
Udio atrage spiritele meticuloase, oameni care ar petrece trei ore ajustând ecoul unei silabe. Îl alegi pentru a face o melodie care pare că este luată de pe un vinil găsit într-un cufăr dintr-un pod, de sub un teanc de ziare vechi, unde calitatea vocii păcălește chiar și cel mai cinic critic muzical.
3. Boomy: dealerul de piese la kilogram
Boomy este cel care a înțeles că mulți oameni vor doar să vadă cum numele lor apare pe o copertă, chiar dacă singurul lor talent muzical este volumul dat la maximum în mașină pe o piesă generică de la The Chainsmokers. El merge pe bază de blocuri de construcție, ca un set de piese de asamblat pentru adulți leneși. Alegi un stil, apeși un buton și, brusc, ești „compozitor”.
Boomy reprezintă soluția pragmatică pentru cel care privește muzica prin prisma cifrelor și a tabelului Excel. Îl pui la treabă când planul tău include inundarea platformelor de streaming cu zeci de piese ambientale până la răsărit, sperând că algoritmii de recomandare vor fi miloși.
Muzica a fost mereu despre modul în care un set de acorduri se lipește de sufletul tău și refuză să plece. Indiferent dacă sursa este un procesor performant sau un tip cu inima zdrobită, după ce l-a părăsit gagica, cu o chitară ieftină într-un garaj, marea întrebare rămâne: merită piesa respectivă să ocupe un loc în playlist-ul tău?
Aceste unelte sunt doar noii veniți care încearcă să ne convingă că au și ele sentimente, stând la coadă în magazinul nostru virtual de discuri, gata să ne umple golurile dintre momentele importante ale vieții cu zgomot frumos ambalat, dar totuși sec.
Noi, noi ce vom face?
