Un disc fără titlu le face viața grea tuturor celor care vor să vorbească despre el. Cataloagele Atlantic l-au trecut sub numele Four Symbols și The Fourth Album. Fanii au spus Zoso (după simbolul lui Jimmy Page), Runes, Sticks, The Hermit sau Untitled, dar oricine îl recunoștea după bătrânul cu lemnele de pe copertă. Page vorbește de obicei despre al patrulea album sau despre Led Zeppelin IV, iar Plant îl numește pur și simplu al patrulea album și se oprește acolo. Cel mai răspândit nume rămâne deci o etichetă de uz comun, la fel de bună ca oricare alta, și așa voi folosi și eu.
Motivul ține de felul în care fusese primit Led Zeppelin III, cu reacții rezervate și uneori derutante din partea presei. Page a spus pentru Rolling Stone că, după tot ce realizase trupa, publicațiile o numeau în continuare o născocire de promovare, iar un album fără nume i s-a părut cel mai bun răspuns. Pe copertă n-a apărut nici măcar numele grupului, ca să nu poată nimeni s-o încadreze după etichetă. În locul lui au venit patru simboluri desenate de mână, câte unul pentru fiecare membru, dintre care cel al lui Page se citește ZoSo. Atlantic a primit ideea fără entuziasm și a aprobat ambalajul cu reținere.
Cum sună și ce-și propune
Sesiunile au început pe 5 decembrie 1970, la studiourile Island din Basing Street, Londra, cu Black Dog. În ianuarie 1971, trupa s-a mutat la Headley Grange, o casă victoriană din Hampshire. După scurta ședere cu Plant la Bron-Yr-Aur, Page se gândise că toată trupa ar putea să locuiască și să lucreze sub același acoperiș, iar casa i-a oferit exact asta.
Inginerul era Andy Johns, de numai 19 ani, ajutat de Ian Stewart, pianistul și omul bun la toate al Stones. Page spunea că voia un loc unde să bei un ceai și să te plimbi prin grădină între două duble.
Urmarea nu s-a lăsat așteptată. Mixajul făcut la Sunset Sound, în Los Angeles, a sunat prost, iar Johns a recunoscut mai târziu că, ascultând banda, a auzit două piese la rând care sunau urât și că Page ar fi putut să-l dea afară pe loc. Page, după spusele lui, ar fi dorit pentru inginer pedepse medievale, apoi a refăcut singur mixurile, ceea ce a mutat lansarea din aprilie în noiembrie 1971. Rezultatul are opt piese și vreo 42 de minute de hard rock, folk și blues.
Forma, limbajul
Albumul are două fețe cu câte patru piese, iar piesele electrice și cele acustice se alternează ca într-un program de concert bine gândit.
Formele diferă mult de la o piesă la alta. În The Battle of Evermore, Page a scris acordurile pe mandolina lui Jones, un instrument pe care nu-l ținuse niciodată în mână, într-o singură ședință, împreună cu Plant. Sandy Denny, care cântă duetul, e singura invitată vocală din istoria trupei. În Going to California, Page cântă la chitară acustică, Jones la mandolină, iar Bonham lipsește. În Four Sticks, ritmul se schimbă în timpul piesei: o măsură are cinci pulsații, alta șase, iar bateristul trebuie să țină pasul cu o piesă care șchiopătează și apoi se echilibrează. Trupa era gata să renunțe la piesă, iar Bonham a intrat în studio după o oră de pub și a „bătut-o” cu câte două bețe în fiecare mână.
When the Levee Breaks are povestea tehnică cea mai bună. Prima încercare, într-o cameră de la etaj, a ieșit plată după părerea lui Page. Johns a mutat toba la baza casei scărilor și a atârnat două microfoane de la etajul de sus, iar sunetul a trecut apoi prin compresie și printr-un aparat de ecou al lui Page .
Limbajul textelor vine din trei surse: idiomul blues-ului, folclorul englez și Tolkien, iar Plant le cântă cu o voce de tenor înalt, ținut sus aproape tot albumul.
Coperta
Fața copertei are un singur element: o pictură în ulei, de secol XIX, cu un bătrân încovoiat sub o legătură de lemne, găsită într-un magazin de vechituri din Reading. Pe copertă nu apare niciun cuvânt. Desfăcută, coperta arată că tabloul atârnă pe peretele unei clădiri pe jumătate demolate, cu blocuri de locuințe în fundal. Pe interior stă ilustrația The Hermit, semnată Barrington Colby, inspirată de cartea cu același nume din tarotul Rider-Waite.
Ordinea în care se văd lucrurile pare calculată: întâi omul bătrân, apoi, abia când deschizi, blocurile. Pe disc se întâmplă același lucru, cu un bătrân și cu un cartier nou: baladele cu mandolină stau pe aceeași față cu riff-ul din Black Dog.
Tema centrală
Textele au în comun un personaj pe drum, care trebuie să aleagă o direcție. În Stairway, drumurile sunt două, iar „There's still time to change the road you're on". În Going to California, călătorul pleacă de lângă „a woman unkind" spre vest. În When the Levee Breaks, omul alungat de ape nu știe încotro: „You don't know which way to go". În The Battle of Evermore, călăreții se adună în valea de dedesubt.
Page a spus în 1975, într-un interviu cu Cameron Crowe pentru Rolling Stone, că Stairway a cristalizat esența trupei. Despre restul albumului, tema o dă coperta: vechiul și noul, în aceeași imagine.
Primul single: Black Dog
Black Dog a ieșit ca single pe 2 decembrie 1971, în Statele Unite, în Europa continentală și în Australia. În Marea Britanie, conform obiceiului trupei, nu s-a lansat.. A doua pereche, Rock and Roll și Four Sticks, a apărut pe 21 februarie 1972. Stairway to Heaven n-a fost lansată pe single, iar Page a spus că trupa a avut grijă s-o ferească de așa ceva.
Numele Black Dog vine de la un câine care umbla prin jurul conacului Headley Grange în timpul înregistrărilor. Riff-ul e al lui John Paul Jones. Secțiunile a cappella s-au născut, după biograful Dave Lewis, din Oh Well de la Fleetwood Mac. Plant a înregistrat vocea în două duble, iar solourile din final s-au înregistrat direct în pupitru, fără amplificator.
Versurile sunt ale lui Plant, scrise la Headley Grange, despre o femeie care a luat tot și n-a dat nimic înapoi. Povestea are patru parți. În prima e dorința: „Hey-hey, mama, said the way you move / Gonna make you sweat, gonna make you groove", urmată de „Watch your honey drip, can't keep away".
În a doua, vorbitorul se laudă: „I gotta roll, can't stand still / Got a flaming heart, can't get my fill". A treia e pierderea: „Spent my money, took my car / Started telling her friend she gonna be a star", introdusă de „Didn't take too long 'fore I found out / What people mean by down and out". A patra e rugămintea: „Need a woman gonna hold my hand / But tell me no lies, make me a happy man".
Cântate fără acompaniament, rândurile lui Plant lovesc de două ori: o dată când sunt rostite, a doua oară când riff-ul răspunde.
Analiza versurilor
Stairway to Heaven a început cu Plant lângă un foc la Headley Grange, cu un creion și o foaie, într-o dispoziție proastă, după propria lui relatare. El a mai spus că a scris prima frază aproape fără să-și dea seama și că interpretarea textului se schimbă după zi. A numit-o o replică ironică despre o femeie care primește tot ce vrea mereu: „There's a lady who's sure all that glitters is gold / And she's buying a stairway to Heaven". Strofele care urmează sparg certitudinea ei: „There's a sign on the wall, but she wants to be sure / 'Cause you know sometimes words have two meanings".
Pronumele se schimbă pe parcurs. Piesa începe cu „she" (lady), trece la „me" în „it makes me wonder", se adresează unui „you" în „Your head is humming, and it won't go" și ajunge la „we" în „as we wind on down the road / Our shadows taller than our soul". Se închide cu aceeași femeie: „And she's buying a stairway to Heaven". Ultimul vers, „To be a rock and not to roll", rămâne neexplicat.
Going to California e un jurnal de drum cu umor în prima strofă: „Smoked my stuff and drank all my wine". Urmează un zbor cu „a big jet plane" și o imagine de după catastrofă: „The sea was red and the sky was grey / Wondered how tomorrow could ever follow today".
Plant caută o femeie care nu există: „Trying to find a woman who's never, never, never been born". Sursele spun că melodia e un omagiu adus lui Joni Mitchell, iar despre Plant se povestește că ar fi spus că atunci când ești îndrăgostit de ea trebuie să scrii despre asta din când în când. Spre final, vorbitorul își dă singur curaj: „Telling myself it's not as hard, hard, hard as it seems".
When the Levee Breaks e o piesă veche, Memphis Minnie și Kansas Joe McCoy au înregistrat-o în 1929, după marea inundație din Mississippi din 1927. Plant a păstrat multe dintre versurile originale și le-a cântat ca pe o poveste de la sfârșitul lumii. „If it keeps on raining, the levee's going to break" se pronunță ca o prognoză meteo. „It's got what it takes to make a mountain man leave his home" spune foarte multe despre migrație, dar cea mai crudă strofă e „Crying won't help you, praying won't do you no good", urmată de „When the levee breaks, mama, you got to move". Finalul e despărțirea de cineva care nu poate fi luat în călătorie: „I'm going to Chicago / Sorry, but I can't take you".
The Battle of Evermore ia imagini din Tolkien: „The ring wraiths ride in black, ride on", „The dark Lord rides in force tonight". Plant și Sandy Denny, cântăreață britanică de folk, fostă în Fairport Convention și singura invitată vocală din istoria trupei, își răspund rând pe rând. Unele versuri se uită spre sfârșitul bătăliei, nu spre victorie: „The pain of war cannot exceed / The woe of aftermath". Piesa se încheie cu „The magic runes are writ in gold / To bring the balance back", urmat de „Bring it back" repetat până se stinge.
Ce funcționează
Ordinea pieselor. Partea întâi începe cu două piese cântate din toți rărunchii, Black Dog și Rock and Roll (intro-ul de tobe, după o sursă, pornește de la Keep A-Knockin' al lui Little Richard), coboară în mandolina din The Battle of Evermore și urcă din nou prin Stairway to Heaven. Partea a doua repetă schema: Misty Mountain Hop și Four Sticks ca două piese cu putere, Going to California ca respiro, iar When the Levee Breaks ca finală. Lenny Kaye a scris în Rolling Stone, în decembrie 1971, că niciuna dintre cele opt piese nu calcă pe picioarele alteia și că niciuna nu încearcă să facă prea multe deodată.
Al doilea punct tare e Bonham, ale cărui contribuții sunt epocale. În Four Sticks ține câte două bețe în fiecare mână, după ce piesa abia scăpase de abandon, iar în Black Dog, chitara și basul cântă un ritm care șchiopătează, iar Bonham îl rezolvă bătând fără să-l urmărească: ține un ritm drept și regulat, ca și cum nimic nu s-ar fi schimbat în jurul lui. La When the Levee Breaks, toba e cea mai mare invenție a discului: după prima încercare, plată, într-o cameră de la etaj, inginerul de sunet a mutat-o la baza scărilor, cu microfoanele sus, iar Page a trecut-o prin echo.
Al treilea e Stairway to Heaven, construită ca un urcuș. Jones adaugă patru piste de flaut dulce, Page își înregistrează solo-ul la Island, după ce textul fusese terminat la Headley Grange, iar piesa nu e scoasă niciodată pe single, cu toată presiunea casei de discuri. Textul spune de la început cum trebuie citit: „sometimes words have two meanings".
Al patrulea e felul în care Plant se descurcă cel mai bine când lasă pe altcineva să stabilească tonul. În Going to California, tonul vine de la Joni Mitchell și are umorul pe care îl are un om care a fumat și a băut tot ce avea în casă. În When the Levee Breaks, vine de la Memphis Minnie, cântăreață și chitaristă americană de blues, și de la o inundație, iar Plant păstrează cuvintele și lasă spațiu tobelor. În The Battle of Evermore, vine de la Tolkien și de la vocea lui Denny.
Al cincilea e ambalajul. Un disc fără nume, fără nume de trupă și cu un bătrân pe copertă trimite ascultătorul direct la muzică, iar cifrele, 37 de milioane de exemplare vândute, arată că a avut efect.
Ce enervează
Primul lucru care enervează ține de versurile din Black Dog. Povestea are un singur vinovat, femeia, iar partea cea mai plină de imagini a textului se ocupă cu ce a luat ea: banii, mașina, un viitor de vedetă povestit prietenelor. Rândul „A big-legged woman ain't got no soul" a îmbătrânit rău și rămâne unul dintre puținele din album care chiar sună a lucru spus într-o epocă. Riff-ul, structura și vocea duc piesa, iar textul o lasă-n jos.
Al doilea ține de The Battle of Evermore. Imaginile vin din tradiții diferite și stau în aceeași strofă: Tolkien („ring wraiths"), ciclul arthurian („the angels of Avalon"), creștinismul („The Prince of Peace") și runele („magic runes"). Cine caută o lume coerentă găsește un depozit. Cel mai bun moment al piesei rămân vocile lui Plant și ale lui Denny care-și răspund, iar „Bring it back" repetat până la capăt cere răbdare.
Al treilea ține de Stairway to Heaven. Piesa a avut atâta rotație încât ascultătorul o aude cu o bucată de memorie colectivă între el și text, iar lady-ul din prima strofă ajunge greu la urechea cuiva care a auzit piesa de o mie de ori. Ambiguitatea din „sometimes words have two meanings" a invitat, după o sursă, la teorii despre mesaje ascunse puse invers pe bandă, pe care sursele le tratează ca pe o născocire.
Concluzie
Led Zeppelin IV a atins locul 2 în Billboard 200 pe 18 decembrie 1971, în urma lui There's a Riot Goin' On al lui Sly & the Family Stone, a stat pe listă 281 de săptămâni și s-a vândut în 37 de milioane de exemplare. Rolling Stone l-a pus în 2003 pe locul 69 în lista celor 500 de albume ale tuturor timpurilor.
Albumul a pornit ca un răspuns dat unor critici, cu patru simboluri, fără nume, cu un bătrân pe copertă, și s-a ales cu un loc printre discurile cele mai vândute din istorie.
