Postăm reel-uri și primim reproșul că vrem să părem elitiști. Vocabularul din ele e cel al unei conversații obișnuite, cu cuvintele pe care le auzi zilnic la serviciu, la piață sau la televizor, iar DEX-ul rămâne în raft.
Apoi facem reel-uri în care coborâm nivelul în mod intenționat: fraze mai scurte, exemple mai la îndemână, explicații pe care le-am sări dacă am vorbi cu un coleg. Reproșul vine la fel de repede, doar că în sens invers. Populism.
Mi s-a întâmplat și mie, cu două reel-uri. Într-unul, o sticlă ținea locul trofeului Grammy, iar gestul de a o arunca peste umăr ilustra devalorizarea unui premiu. Mesajul gestului a fost citit greșit. Intenția mea nu era să o micșorez pe Beyoncé și nici să subliniez că unii artiști au rămas fără Grammy, dar în comentarii s-a purtat o polemică civilizată, fără direcție, tocmai pe aceste teme.
Într-altul, pe tema mimetismului, am forțat o comparație cu Yung Lean și am spart o sticlă așa cum a spart el un trofeu la MTV VMA 2026.
Am făcut un calcul simplu. Dacă ambele variante se pedepsesc, rămâne un interval de ordinul unui centimetru în care se poate vorbi fără să deranjezi pe cineva. În intervalul acela încape, cu puțin noroc, un salut.
Primul instinct a fost să caut vinovatul. Comentatorii erau persoane diferite, deci un singur om capricios ieșea din calcul. Vorbeam cu două categorii de public, iar fiecare avea un prag de toleranță calibrat undeva între „prea simplu" și „prea sofisticat". Pragurile stăteau în locuri diferite, iar eu treceam printre ele cu un telefon în mână.
Sociologul francez Pierre Bourdieu a publicat în 1979 „Distincția", o carte destul de groasă încât să-și ilustreze singură ideea. Gustul și felul de a vorbi ajung să spună cine ești și cu cine ți-ai petrecut tinerețea, iar oamenii citesc aceste semne în câteva secunde. Cuvântul rar și fraza lungă sunt citite ca mesaj despre poziția față de cel care ascultă, oricare ar fi intenția. Simplificarea deliberată este citită la fel, cu semn schimbat. Cele două reproșuri au aceeași sursă: privitorul caută în limbaj un indiciu despre locul în care mă așez față de el.
Aici începe partea care mă interesează de fapt. Ne-am obișnuit să spunem că educatorul coboară nivelul pentru că publicul așa cere. Redactorii, oamenii de radio și toți cei care vorbim zilnic în fața unui public mare facem același lucru, fiecare în felul lui. Numărăm vizionările și vedem cine a rămas după primele trei secunde. Cine a rămas devine criteriul. Cine ar fi putut învăța ceva, dacă primea zece secunde în plus, nu apare în nicio statistică.
Vizionările au început ca termometru. Apoi cineva a băgat termometrul în supă și a decis că supa e bună dacă arată o sută de grade. Cine ridică o cifră la rang de șef peste ce trebuia doar să măsoare ajunge să-i dea ascultare ca unui șef.
Filosoful danez Søren Kierkegaard a scris în 1846 „Epoca prezentă" și a numit nivelare obiceiul oamenilor de a se raporta la un „public" abstract și de a-și potrivi gândul după el, până când diferențele dintre ei se tocesc. Observația lui privea presa vremii. Citită azi, se potrivește destul de exact cu o redacție care-și urmărește statisticile.
Un profesor care coboară nivelul în fiecare an ajunge, după 20 de ani, să predea ce învățase el în clasa a cincea și toți din sală sunt mulțumiți.
De ce urcă mereu doar unul dintre cei doi? La sală, nimeni nu-i cere antrenorului să pună greutăți mai ușoare ca să iasă bine pozele. Se vine acolo ca să ridici, iar cine vrea doar poza o primește de la oricine. Mușchiul crește la ultimele repetări, cele la care te gândești serios să renunți, și orice antrenor știe asta. Dacă greutatea stă sub ce poți ridica singur, pleci din sală exact cum ai intrat. În fața unui ecran regula se inversează: cel care vorbește trebuie să se facă înțeles, să fie scurt, să fie plăcut și să nu ceară nimic în schimb. Cererea merge într-o singură direcție, iar noi am acceptat-o.
În muzică se vede aceeași mutare, în sunet. Producătorii scurtează introducerile și așază refrenul în primele secunde, ca ascultătorul să nu apese pe „următoarea". Piesele se apropie de două minute și ceva, iar structura se repetă de la una la alta ca un formular completat cu alte nume. La radio, programatorii aleg piese care nu fac pe nimeni să schimbe frecvența, adică piese care nu cer nimănui niciun efort. Cine a lucrat într-o redacție muzicală știe cum arată lista de piese respinse: piese bune, dar care cer răbdare.
Un refren auzit de zece ori ajunge să-ți placă doar pentru că l-ai auzit de zece ori. E ca musafirul care vine zilnic și după o lună îl simți de-al casei, fără să-ți fi spus vreodată ceva interesant. Ce se recunoaște ușor se confundă lesne cu ce place, iar ce place se pune apoi la rotație.
Dacă pun cap la cap cele două lucruri, reproșul de elitism din comentarii și refrenul din prima secundă sunt aceeași cerere formulată în limbaje diferite: nimic care să ceară timp.
Mai rămâne o întrebare, pe care o las deschisă pentru că nu am un răspuns de dat: ce s-ar întâmpla dacă publicul ar face o dată, din când în când, un pas în sus? Un cuvânt căutat pe telefon, o piesă ascultată până la a doua strofă, un reel privit până la capăt chiar dacă începutul pare mai greu. Costul ar fi de câteva secunde.
Voi mai posta reel-uri și, probabil, voi continua să primesc ambele reproșuri, pe rând sau în aceeași zi. Cine a citit textul până aici a făcut deja pasul în sus despre care vorbeam, iar costul a fost de câteva minute.
