Afară e ceață, iar albumul lui Leonard Cohen, You Want It Darker, mi se pare în ziua asta și mai apăsător decât de obicei. Azi se împlinesc zece ani de când a apărut, pe 21 octombrie 2016, cu 17 zile înainte ca Leonard Cohen să moară. Era ultimul lui album de studio.
Sănătatea i se degradase după ani de turnee, iar el a făcut din asta un motiv să se concentreze pe ultimul proiect. Într-un interviu pentru New Yorker spunea: „Într-un anumit sens, situația asta are mult mai puține distrageri decât alte momente din viața mea.” Adăuga că situația „îmi permite, de fapt, să lucrez cu ceva mai multă concentrare și continuitate decât atunci când aveam obligația de a-mi câștiga existența, de a fi soț, de a fi tată.”
Restul arhivei zilei, citit în ordine cronologică, are un fir care se vede abia la a doua citire: Cohen, Buddy Holly, Keith Moon și John Peel apar fiecare cu un ultim gest. Ultima sesiune, ultimul concert, ultimul album, ultima voință. Le iau pe rând.
În 1958, Buddy Holly își încheia ultima sesiune de înregistrări la Pythian Temple Studios din New York. Piesele de atunci, printre ele Raining in My Heart și It Doesn't Matter Anymore, sunt cunoscute drept The String Sessions. Titlul celei de-a doua nu l-aș fi pus pe ultima înregistrare a nimănui, dacă aș fi avut de ales, dar nimeni nu m-a întrebat.
În 1972, Curtis Mayfield începea patru săptămâni în fruntea topului american de albume cu coloana sonoră de la Super Fly. Discul a încasat mai mult decât filmul pentru care fusese făcut, lucru rar în istoria cinematografului, ajutat de două single-uri intrate în primele zece, Superfly și Freddie's Dead.
Pe aceeași dată, Chuck Berry începea două săptămâni pe primul loc în Billboard Hot 100 cu My Ding-A-Ling, primul și singurul lui număr 1 în America și singurul în Marea Britanie. Omul care scrisese Johnny B. Goode a ajuns în fruntea topului cu My Ding-A-Ling. Ordinea asta mi se pare mai greu de explicat decât ceața de afară.
În 1976, The Who încheiau turneul nord-american cu un concert la Maple Leaf Gardens din Toronto. A fost ultimul concert al lui Keith Moon cu trupa. Sănătatea bateristului, un om cu reputație de petrecăreț, se deteriora, iar trupa a luat o pauză de la drum. Doi ani mai târziu, după moartea lui Moon, a dat un comunicat: „Mai hotărâți ca oricând să mergem mai departe, vrem ca spiritul grupului, la care Keith a contribuit atât de mult, să continue, deși niciun om nu îi va putea lua vreodată locul.”
În 2001, la mai puțin de șase săptămâni după 11 septembrie, au avut loc două concerte caritabile, la Madison Square Garden din New York și pe stadionul RFK din Washington. La New York, în seara dinainte de 21 octombrie, au urcat pe scenă Tom Petty, Paul McCartney, David Bowie, Eric Clapton și The Who. The Who erau acolo la 25 de ani după seara de la Toronto, fără Moon. Trupa mersese mai departe, cum promisese în comunicat. A doua zi, la Washington, se ținea concertul organizat de Michael Jackson.
În 2006, The Open Door, albumul trupei Evanescence, ajungea pe primul loc în Billboard 200 și devenea al 700-lea album care făcea asta în topul american. Șapte sute de albume pe primul loc, numărate unul câte unul.
Închei cu o știre tot din 2006, pe care am lăsat-o intenționat la urmă. Pe 21 octombrie s-a aflat ce lăsase prin testament John Peel, omul de radio britanic care murise brusc în 2004, de infarct, la 65 de ani: peste 1,8 milioane de lire și peste 25.000 de discuri de vinil. Pentru cultura radio, a doua cifră e cea care contează. La un disc pe zi, colecția ar ține aproape șaptezeci de ani. Peel a trăit 65.
Azi e 21 octombrie 2026, e miercuri și la 9:30 ceața nu s-a ridicat.
