Intri într-un magazin de haine, din boxe curge o piesă nouă și după opt secunde ai senzația că refrenul e vechi. Îl recunoști cum recunoști un vecin care stă la o altă scară de bloc: știi sigur că vă cunoașteți, dar nu-ți dai seama de unde. Scoți telefonul, pornești Shazam, iar Shazam îți dă numele piesei noi, adică exact informația la la care nu te interesa. Întrebarea ta era despre cea veche.
Cuvântul pentru ce ți s-a întâmplat acolo este interpolare și merită despărțit de sample, cu care e confundat tot timpul. Sample-ul ia înregistrarea: vocea, clapele, zgomotul de fond, tot ce era pe disc. Hung Up al Madonnei e exemplul de manual, pentru că motivul de sintetizator din Gimme! Gimme! Gimme! al celor de la ABBA stă acolo, scos din original și așezat în piesa nouă. Interpolarea ia doar compoziția, adică melodia, versurile, ideea. Cineva intră într-un studio și o cântă din nou, cu alte voci și alți instrumentiști, uneori în altă tonalitate, și iese o piesă veche cântată de un om nou.
Diferența se vede mai întâi în contract și abia apoi la ureche. Avocatul Barry Simons explica că un sample cere două aprobări, una de la casa de discuri pentru înregistrare și una de la editura muzicală pentru compoziție. Interpolarea o cere doar pe a doua. Cine refăcea melodia singur scăpa de plata pentru master, dar tot avea nevoie de acordul celor care dețin compoziția. Asta e toată matematica și se simte că în spatele multor refrene care par spontane stă un tabel cu cifre.
Dacă mă întrebi când a început moda, răspunsul e că nu a început într-o zi anume. Compozitorul Jamie Hartman a spus într-un material din Rolling Stone că practica e veche. Cei de la RouteNote merg mai departe: împrumutul de melodii e vechi cât folclorul, iar termenul „interpolare" în sensul de azi a intrat în uz odată cu sampling-ul de la sfârșitul anilor '80 și din anii '90, când producătorii au început să refacă ce nu puteau sau nu voiau să cumpere ca înregistrare.
Ce s-a schimbat e cât de des se aude. Același articol din Rolling Stone, publicat în 2017, se uita la datele de pe WhoSampled. Doar 2008 și 2014 se apropiau de 2017 la numărul de hituri pop construite pe interpolări, câte trei fiecare. Mai venea și o nuanță utilă: poate că nu se interpola mai mult, poate că se treceau mai multe credite. Oamenii din industrie arătau spre procesul Blurred Lines, după care, spuneau ei, toată lumea a devenit prudentă până la sunetul unei tobe.
Tot în 2017, Taylor Swift a luat refrenul din I'm Too Sexy al celor de la Right Said Fred și l-a pus în Look What You Made Me Do. Gulf News îi pomenea în același material și pe Ed Sheeran, Mark Ronson și Miguel. Right Said Fred, niște băieți musculoși în lycra din 1991, și Swift din 2017 nu se văd în aceeași fotografie, dar refrenul rămâne în cap la fel de bine în ambele epoci.
Anne-Marie a lansat în 2018 piesa 2002, un top cinci în Marea Britanie, construită pe trucul de a împrumuta versuri din hituri apărute între 1998 și 2003: 99 Problems a lui Jay-Z, Bye Bye Bye de la NSYNC, Ride Wit Me a lui Nelly și ...Baby One More Time a lui Britney Spears.
Piesa a fost scrisă împreună cu Ed Sheeran, pomenit mai sus, care a luat No Scrubs a celor de la TLC pentru Shape of You și It Wasn't Me a lui Shaggy pentru Strip That Down, hitul dat lui Liam Payne.
Lista continuă. Wild Thoughts al lui DJ Khaled își ia melodia din Maria Maria a lui Santana, Feel It Still al celor de la Portugal. The Man pleacă de la Marvelettes, Bad Things al lui Machine Gun Kelly și al Camilei Cabello pleacă de la Fastball, Closer al celor de la Chainsmokers de la The Fray, iar Body Like a Back Road al lui Sam Hunt de la Flo Rida. Mai veche decât toate, Gangsta's Paradise al lui Coolio se sprijină pe Pastime Paradise a lui Stevie Wonder.
Cazurile mai vechi au partea lor de scandal. Beach Boys au fost obligați să-l treacă pe Chuck Berry printre autorii piesei Surfin' U.S.A. Led Zeppelin au refolosit munca altora și i-au creditat abia când au fost dați în judecată. George Harrison a pierdut un proces în care i se reproșa că My Sweet Lord are la bază He's So Fine a celor de la Chiffons, iar mai târziu a spus că 99 la sută din muzica populară amintește de altceva.
În 2015, Robin Thicke și Pharrell Williams au fost obligați să plătească milioane moștenitorilor lui Marvin Gaye, pentru că Blurred Lines se apropia prea mult de Got to Give It Up.
Apoi vine 2021. Olivia Rodrigo își lansează albumul de debut, Sour, iar trei piese de pe el preiau câte ceva de la alți artiști. Cea mai discutată e Good 4 U, lansată în mai: debutează pe primul loc în Hot 100, iar toată lumea aude în ea Misery Business, piesa celor de la Paramore din 2007. TikTok se umple de mashup-uri cu cele două piese.
În august, creditele lui Good 4 U se schimbă. Hayley Williams și Josh Farro, autorii piesei Misery Business, apar ca autori și pe piesa Oliviei Rodrigo, alături de ea și de producătorul Daniel Nigro. Echipele celor două părți vorbiseră înainte de lansare, după Billboard. Williams a redistribuit mesajul editurii Warner Chappell și a adăugat, în traducere liberă, că editura ei o ia razna de bucurie. Pentru ea și pentru Farro a fost primul număr unu în Hot 100 ca autori.
Cu o lună înainte, în iulie, Rodrigo trecuse pe credite alți autori la Deja Vu: Taylor Swift, Jack Antonoff și St. Vincent, pentru puntea inspirată de Cruel Summer, piesa lui Swift din 2019. Iar în mai, la lansarea albumului, Swift și Antonoff primiseră credit pe 1 Step Forward, 3 Steps Back, pentru interpolarea din New Year's Day, tot o piesă a lui Swift. Trei piese de pe același album, trei împrumuturi recunoscute oficial, două dintre ele de la Swift.
Anul 2022 a adus valul pe care îl vor cita probabil toți cei care scriu despre subiect. Colin Munroe, un autor care a analizat piesele de acest fel din Hot 100 și și-a publicat concluziile pe Substack, vorbește despre o explozie de hituri care preiau piese din epoci anterioare. Printre exemplele lui e Kiss Me More al lui Doja Cat, cu Physical de Olivia Newton-John pe dedesubt. După 2022 cifrele au scăzut, dar el vede în scădere doar o retragere într-o urcare mai lungă. Atitudinea din studiourile de scris piese s-a schimbat, spune el, pentru că a dispărut rușinea: dacă idolii și colegii o fac fără consecințe, de ce s-ar mai feri cineva.
Pe partea cealaltă a tejghelei stau criticii. Alt Press descrie un complex industrial al nostalgiei din pop și îi dă ca exemplu pe Ava Max, care a trecut prin ATC, Bon Jovi, Bonnie Tyler, Aqua, LeAnn Rimes și ABBA și a rămas pe strategia ei, deși o știe criticată. Argumentul e că riscul scade și se câștigă predictibilitate, iar TikTok accelerează lucrurile. Ar mai trebui spus că același text îi dă dreptate și lui Beyoncé, pentru care interpolările și sample-urile au însemnat uneori invenție, nu reciclare. Un alt interlocutor din articolul Rolling Stone leagă fenomenul de faptul că tot mai puțini oameni cântă la un instrument și tot mai mulți s-au obișnuit cu sample-uri întoarse pe dos.
Ce rămâne după toate cifrele e senzația din magazin. RouteNote scrie că uneori interpolarea e atât de evidentă încât recunoașterea e tot farmecul piesei. O melodie veche, refăcută de altcineva, ajunge la oameni care nu au auzit-o niciodată, și o parte dintre ele se duc să caute originalul. Cei care l-au știut dintotdeauna îl caută și ei, doar ca să verifice dacă nu cumva îl țineau minte mai bine decât sună. Dacă ești în rândul lor, lasă telefonul din mână, rămâi în magazin până se termină piesa și abia apoi cauți numele.
