Sari la conținut

Omul muzical la coadă: cafeaua costă 6 lei, o piesă muzicală 3,99. Rândul se face totuși la cafea, deși piesa costă cu 2,01 lei mai puțin

„Omul muzical” de Michael Spitzer

Am cărți începute de mai multă vreme. Au un loc al lor, un fel de turnulet la piciorul patului. Le citesc greu, cu o mare teamă de a le termina, revin la capitole pe care le-am subliniat, o dată, de două, de oricâte ori mă lovesc de ceva ce-mi amintește de ele. Dimineață devreme m-a uimit, de ce oare, coada de la cafea, eu însumi stând la coadă, și m-am gândit la ce a zis Michael Spitzer în Omul muzical.

Coada de la cafea are o regulă simplă: se așteaptă, se plătește, se primește. Cafeaua se bea în câteva minute și mâine se cumpără din nou. 

Muzica se aude fără rând. Se pornește la orice oră, pe orice ecran sau difuzor, și se oprește la fel de simplu cum s-a pornit. Spitzer scrie despre asta în postscriptumul introducerii: „Muzica este în mod cert omniprezentă, datorită epocii digitale, dar ieftină și fără valoare tocmai din acest motiv.” Fraza are două jumătăți legate printr-un „dar”. Prima jumătate o este pentru oricine are un telefon în buzunar. A doua jumătate cere o oprire și o explicație.

Autorul e profesor de muzică la Universitatea din Liverpool, iar cartea lui pornește de la ideea că muzica l-a însoțit pe om de la început și l-a format. Postscriptumul are ton de bilanț. Spitzer scrie în Holocen, epoca geologică în care trăim, între două ere glaciare, și își numără motivele de pesimism. Primul: muzica „a ajuns la maturitate incredibil de târziu în termeni geologici, mult după celelalte arte, și deja a alunecat din nou la coada lor”. Poate de aici a apărut semnalul care a declanșat articolul de azi. Eu stăteam într-o astfel de coadă.

Urmează comparația cu celelalte arte: „Fiecare citește romane noi, galeriile de artă înfloresc, în schimb sălile de concerte se zbat să găsească auditori, chiar și pentru muzica compozitorilor morți de mult.” Romanele noi se citesc, iar turnulețul de la piciorul patului face parte din asta. Cărțile din el costă timp: se citesc greu, cu reveniri la capitolele subliniate, cu ultima pagină amânată. Costul acesta se plătește în ore, iar orele nu se pot cumpăra la reducere.

Despre ore vorbește și pasajul cu Beethoven: „În vremea lui Beethoven, ai fi fost norocos să auzi o simfonie de două ori în timpul vieții tale și ai fi apreciat-o cu atât mai mult tocmai din acest motiv.” Într-un interviu Big Think, Spitzer a dat aceleiași idei o altă imagine: simfonia de azi ajunge la oameni la fel de ușor ca apa de la robinet. Pe vremea lui Beethoven, o simfonie cerea o orchestră adunată într-o sală, într-o seară anume. Azi, aceeași simfonie are mai multe înregistrări la o atingere de deget. La cafea, așteptarea are un capăt, iar capătul se numește casă. La muzică, așteptarea a rămas fără capăt.

Mai departe, Spitzer pune pe masă calculatoarele: „Muzica poate fi compusă acum de computere folosind algoritmi, iar rezultatele lor pot trece printr-un ‚Test Turing’ pentru autenticitate stilistică.” Și întrebarea care rămâne în aer: „Dacă sună ca un nou Vivaldi, cine are nevoie de un compozitor?”.

Cartea lui a apărut în 2021. De atunci, unelte care compun piese în stilul cerut au ajuns la îndemâna publicului larg. O piesă se cere printr-o frază scrisă și se primește în câteva minute. Prețul se apropie de zero la ambele capete: ascultătorul nu plătește aproape nimic, iar piesa nu mai are nevoie de un om care să petreacă timp cu o scriere de partitură.

Spitzer nu rămâne în pesimism. „Acest pesimism poate fi răsturnat”, scrie el, și aduce argumentul celor care văd altfel lucrurile: interacțiunea cu tehnologia, prin compoziția electroacustică, informatica ubicuitară, cogniția distribuită și „ludificarea” generală a sunetului, readuce în discuție elementul interpretativ al muzicii. Aici se vede ce îl doare de fapt. Spitzer scrie: „M-am plâns că soarta muzicii în lume, și mai ales în Occident, a fost marcată de o decădere de la participare la ascultare pasivă.” Ieftină, muzica a ajuns să se asculte pasiv. 

Participarea, adică a cânta, a interpreta, a face, ar fi partea ei care costă și care ar putea reveni.

Urmează o frază la care m-am întors de două ori. Pianul, întreabă el, nu a fost și el „un soi de tehnologie”, la fel ca toate instrumentele care extind capacitățile fizice ale trupului? Și mai departe: „O vioară e o proteză umană la fel de mult ca un Auto-Tune vocal (un soi de software de procesor audio), care a devenit o constantă a muzicii pop.” Auto-Tune-ul stă astfel în același rând cu vioara.  

Concluzia lui Spitzer pentru partea optimistă: „Probabil muzica postumană are potențialul de a fi mai democratică, inclusivă și dinamică.” Și gândul îmi fuge instantaneeu la Gorillaz care studiază identitatea post-umană atât sonor, cât și vizual.

 

Cele două pagini țin laolaltă două lucruri care par să se excludă. Pe de o parte, muzica a devenit ieftină și, spune el, fără valoare tocmai de aceea. Pe de altă parte, aceeași tehnologie care a ieftinit-o poate readuce oamenii la interpretare. Ambele se pot citi în aceeași coadă de dimineață, pe fața celor care stau în ea cu căștile pe urechi.

Introducerea se încheie cu o întrebare pe care Michael Spitzer o lasă deschisă: ce va urma pentru muzică, un sfârșit sau o lume nouă? Până atunci, o cafea costă 6 lei și o piesă 3,99. Le termini pe amândouă în același timp, dar pentru cafea îți trebuie refill.

ARTICOLE DIN ACEEAȘI CATEGORIE