Am privit multă vreme cu frică această copertă de disc, pentru că nu știam ce reprezintă, și atunci mi-am făcut tot felul de scenarii. În primul rând, cu ce reprezintă imaginea, n-am știut până după 2000. Apoi am căutat să înțeleg semnificația cercurilor, ce sunt, ce reprezintă, sunt urmele unei perturbări sau sunt asemănări cu sunetul? Întrebarea pusă atunci unei imagini se poate pune oricărui sunet dintr-o piesă, iar mai jos o luăm în trei pași.
O piesă ajunge la ureche ca sunet, iar tot restul se întâmplă repede și fără să ne anunțe: recunoaștem, legăm, tragem concluzii. Merită să prindem procesul asupra faptului măcar o dată, pe o piesă pe care o știm pe de rost. Eu aleg una cu bani în ea.
Money începe cu o casă de marcat. Se aude sertarul, monedele zornăie, apoi intră basul. Ascultătorul știe despre ce e vorba înainte de primul cuvânt. Pare banal, dar de aici pleacă o întrebare: ce fel de semn e sunetul acela? Cuvântul „money” din versuri e un semn clar, fiindcă ne-am înțeles cu toții că el trimite la bani. Casa de marcat a fost pusă în piesă cu un scop, deci zgomot de fundal nu poate fi, dar cuvânt nici atât. Teoreticienii au nume pentru toate legăturile dintre un semn și lucrul pe care îl arată. Eu le dau doar pe trei, ca să nu obosim pe nimeni, și le iau pe rând.
Prima legătură e asemănarea. O fotografie a unui câine seamănă cu câinele, iar harta unui oraș seamănă cu orașul văzut de sus. Semnele de felul acesta se numesc iconuri. Casa de marcat din Money e un icon: sună ca ceea ce arată. Trupa a înregistrat monede, foșnetul de hârtie și o casă de marcat, iar sunetele au ajuns bucle de bandă, așa că ritmul piesei e făcut din chiar lucrul despre care se cântă. Aceeași idee se aude în Time, de pe același album, care se deschide cu ceasuri ce sună toate deodată, fiecare în ritmul lui. Tu recunoaști ceasurile înainte să afli ce spun versurile despre timp, așa că deschiderea piesei e un avertisment dat fără cuvinte.
Merită o paranteză, fiindcă iconul nu se limitează la imagini. Un teoretician al imaginii observa că și cuvintele pot semăna cu ce denumesc: „quack” seamănă cu glasul unei rațe. Sunetul poate fi deci icon la fel de bine ca o poză. Money spune astfel același lucru de două ori, o dată prin asemănare (casa de marcat) și o dată prin înțelegere comună (cuvântul), iar cele două nu se încurcă.
A doua legătură nu are nimic de-a face cu asemănarea. Fumul arată că a fost foc fiindcă vine din foc. Urma de pași arată că a trecut cineva, iar semnătura arată cine a scris. Semnele de felul acesta se numesc indexuri: spun ce s-a întâmplat, fără să semene neapărat cu ceva.
Un exemplu bun e inima de la începutul și sfârșitul albumului The Dark Side of the Moon. Bătăile se aud la început și revin la final, iar peste ele se aude o voce. A fost înregistrată o inimă sau o tobă care imită inima? De răspuns depinde felul de semn: urma unui corp real e index, imitația e icon. Ascultătorul nu are de unde ști, așa că piesa se poate citi în ambele feluri, iar o înregistrare, în general, le poate avea pe amândouă: seamănă cu lucrul și vine din el. Filozoful american Charles Sanders Peirce a împărțit semnele în aceste trei familii, iar fotografia a descris-o drept un semn care seamănă cu lucrul fotografiat și, în același timp, are o legătură fizică cu el.
Trosnetul unui disc de vinil, adăugat pe unele piese noi ca decor, aduce aceeași încurcătură într-un unghi comic. Efectul copiază urma unui disc vechi, chiar și atunci când a fost adăugat cu un program, fără niciun disc la mijloc. E un icon făcut după un index.
Aceeași dilemă apare pe coperta albumului Meddle: o ureche sub apă, iar în jurul ei se întind unde. Undele seamănă cu sunetul, deci sunt iconuri. Tot ele sunt urma unei atingeri a apei, deci indexuri.
A treia legătură ține de înțelegere. Roșul de la semafor nu seamănă cu oprirea și nu vine din ea, dar ne oprim toți, fiindcă ne-am învățat cu asta. Semnele de acest fel au nevoie de un acord între oameni și le numim convenții. Acordul se aude și în muzică. Bohemian Rhapsody are aproape șase minute și trece prin baladă, operă și rock dur. Ascultătorul recunoaște fiecare registru fără să i-l explice cineva, la fel cum recunoaște semaforul.
Pentru urechea de azi, opera înseamnă solemnitate exagerată, rockul dur furie, balada confesiune, iar ascultătorii au învățat acest acord în zeci de ani de radio și de discuri. Schimbarea de registru se aude ca o schimbare de ton într-o conversație: același om, altă voce. Același mecanism, de recunoaștere a ceea ce știm deja, se aude în orice refren interpolat: recunoști, deci te lași purtat.
Mai rămâne un caz, în care cele trei legături se întrepătrund. În finalul piesei Eclipse revin bătăile inimii, iar o voce afirmă, pe scurt, că „Luna nu are o parte întunecată anume, fiindcă e toată întunecată”.
Coperta albumului The Dark Side of the Moon nu are niciun cuvânt pe față: o prismă pe fond negru, prin care o rază albă se desface în culori. Titlul vorbește despre întuneric, coperta arată lumină, iar vocea de la final aduce ambele în același loc. Trei mesaje se contrazic și se completează deodată, iar ascultătorul le primește pe toate trei în același timp. El trece între cuvânt și imagine fără să observe granița, la fel cum trece între icon, index și convenție în aceeași piesă.
Îți propun un test. Când auzi un sunet care nu e instrument, te întreabi ce fel de semn aude. Seamănă cu ceva? Vine din ceva? S-a stabilit undeva, între oameni, că înseamnă ceva? Uneori răspunsul e „da” de trei ori, iar piesa se aude altfel la a doua ascultare. Merită încercat cu piesele pe care le știm pe de rost, fiindcă acolo semnele s-au tocit și nu le mai auzim.
