În 1975, rock însemna un set de instrumente și o ținută: chitară electrică, bas, tobe, o voce ridicată peste ele, păr lung. Albumul era unitatea de măsură, radioul FM era difuzorul, iar încoronarea era concertul de stadion. Led Zeppelin, Pink Floyd, Black Sabbath și Springsteen semănau între ei mai mult decât le-ar fi plăcut. Formațiile de punk din 1976-77 au contrazis ritmul și ținuta, dar au păstrat chitara, basul și tobele.
În anii 80, publicul a început să vadă muzica înainte s-o audă: postul MTV a început să emită în 1981. Formațiile new wave au adăugat sintetizatoare la chitări, cele de glam metal au adus placa de păr, iar R.E.M. a cântat prin cluburile universitare cu o chitară cu sunet limpede. În 1986, Run-DMC și Aerosmith au refăcut împreună Walk This Way, un rap peste un riff de chitară. Au urmat grunge-ul, garage rock-ul readus în 2001 de The Strokes, streaming-ul și playlisturile. Ascultătorul de azi alege o stare sau o oră din zi, iar eticheta de gen rămâne în fișierul piesei.
Publicul judecă acum rockul după energie, iar instrumentele contează mai puțin. Redactorii Rolling Stone o spun în prezentarea unei liste: descriu un gen cu margini tot mai largi, cu piese complexe alături de piese de trei acorduri, toate unite prin energia pe care o eliberează. Am căutat, în lista Rolling Stone cu cele 200 de piese rock ale secolului 21, perechi care coexistă acolo deși vin din lumi opuse, indiferent cât de departe stau în clasament. Am ales cinci.
Slayer și Jay-Z
Despre Disciple al lui Slayer, de pe God Hates Us All, redactorii povestesc că thrash-ul abia supraviețuise anilor 90 și că albumul a fost o întoarcere acasă pentru Slayer. Versurile le-a scris Kerry King, după ce a citit, blocat în trafic la Los Angeles, un panou care anunța că Dumnezeu ne iubește pe toți.
99 Problems este piesa lui Jay-Z produsă de Rick Rubin, pe care a construit-o din referințe la Ice-T și din bucăți de Billy Squier, Mountain și Wilson Pickett. Redactorii văd în ea hard rockul adus de Rubin în hip-hop, iar în prezentarea listei numesc piesele lui Jay-Z și ale celor de la OutKast imnuri de headbanger.
Interpretarea mea este că publicul e diferit, dar baza e aceeași, un riff greu și o atitudine. Fractura e reală, iar ce o acoperă este energia.
Taylor Swift și Converge
All Too Well a început ca o piesă de cinci minute pe Red, o poveste de dragoste rănită, rezumată într-o eșarfă uitată în sertarul fostului iubit. Aproape un deceniu mai târziu, Taylor Swift a refăcut-o cu strofele pierdute din prima ciornă de zece minute, iar versiunea a devenit cel mai lung număr unu din istorie.
Concubine, a celor de la Converge, durează 80 de secunde de zgomot metalcore făcut din ruinele unei relații, iar basistul Nate Newton povestește că James Taylor, aflat în același studio, trimitea un inginer să le ceară liniște. Fractura e de durată: zece minute de poveste, 80 de secunde de furie.
Pentru Converge, redactorii dau argumentul catharsisului. Pentru Swift, argumentul privește povestea și succesul. Singurul meu argument este insistența, ca într-un epic din anii ‘70, iar pe listă stau și alte piese de zece minute, de la Mogwai la Lana Del Rey, plus una de 16 a lui Neil Young. Dacă mai e un argument, mi-a scăpat.
Phoebe Bridgers și Slipknot
Pentru I Know the End, redactorii povestesc că Phoebe Bridgers și-a făcut o listă de dorințe pentru finalul albumului Punisher: să țipe, să aibă o piesă metal și să scrie despre drumul pe coasta Californiei. Piesa urcă lent în trei părți, până la un țipăt atât de intens încât ea începe să tușească, iar redactorii o numesc furie rock & roll pură, foarte metal.
People = Shit vine de la Slipknot, nouă mutanți din Iowa cu măști, descriși ca cea mai explozivă atracție de pe Ozzfest, iar bateristul Joey Jordison spunea în 2000 că e în trupă din cauza a tot ce urăște în lume.
Interpretarea mea: aici fractura se închide singură. Bridgers a scris un țipăt și a vrut o piesă metal, Slipknot a scris metalul propriu-zis, iar ele stau pe aceeași listă fiindcă amândouă sunt catharsis.
Olivia Rodrigo și Mdou Moctar
Good 4 U este, după redactori, o izbucnire de angoasă inspirată direct de pop-punk-ul cu care a crescut Olivia Rodrigo, deschisă cu un bas lovit sălbatic, și a îndemnat și alți artiști pop să cânte ca Green Day.
Afrique Victime vine de la Mdou Moctar, format între Eddie Van Halen și chitariștii tuaregi din Niger. Piesa durează șapte minute, tempoul urcă mereu, iar solo-ul, cântat ca și cum ar tasta frenetic pe un calculator, deplânge cicatricea lăsată de colonialismul francez în țara lui. Cei de la Rolling Stone o numesc frenetică și eliberatoare și notează că lui Moctar i se spune adesea Hendrix al Saharei.
Interpretarea mea: fractura e de geografie și de public, Olivia cu clipuri și în topuri, Mdou din deșertul Nigerului. Ce le leagă este chitara pusă în față, iar acolo explicația se leagă.
The Monkees și Turnstile
Me and Magdalena este o baladă a trupei The Monkees, adusă de Ben Gibbard și aranjată de Adam Schlesinger ca duet între Micky Dolenz și Michael Nesmith. Ideea unui album nou și bun al Monkees în 2016 părea la fel de probabilă ca o revenire a trupei The Beatles, dar Schlesinger a adunat pentru aniversarea de 50 de ani autori ca Noel Gallagher, Paul Weller și Rivers Cuomo.
Blackout vine de la Turnstile, care, scriu redactorii, au avut un rol mare în readucerea rockului în prim-plan și în topuri în anii 2020, amestecând dance punk, sludge și rock, deși critici le cereau să rămână la hardcore. Fractura: o trupă de televiziune din anii ‘60 și hardcore-ul de azi.
Pentru Turnstile, explicația e energia. Pentru Monkees, argumentul redactorilor ține de comeback și de legendă, iar sunetul rămâne pe plan secundar, departe de energia din prezentarea listei. Aici declar că nu înțeleg alegerea.
Ce rămâne după cele cinci perechi? Din cele cinci perechi, trei s-au explicat prin textele Rolling Stone și prin interpretarea mea, iar două au rămas cu câte un loc fără explicație: prezența lui Taylor Swift și a trupei The Monkees. Rezultatul e bun pentru o listă în care intră chitară tuareg (Mdou Moctar, Bombino), rock în spaniolă (Juanes, Maná, Café Tacvba), hip-hop, pop și metal.
În primele zece locuri nu a ajuns nicio piesă metal. Locul 1 este Maps, o piesă reținută și personală, de la o trupă cunoscută pentru concerte explozive, Yeah Yeah Yeahs. Rock în 2026 seamănă cu o masă la care s-au așezat și cei care urlă, și cei care șoptesc. Oamenii întreabă de ce rockul nu mai e ca pe vremuri de la accidentul de avion în care a murit Buddy Holly, notează redactorii Rolling Stone. Fiecare cititor va găsi pe listă piesa care îl scoate din sărite, iar de acolo continuă o discuție veche de peste șase decenii.
