Vă vine să credeți că Beirut a fost difuzat în fm acum 20 de ani? Și nu ca o scăpare din neatenție. A fost difuzat consistent, ritualic, exact atunci când te așteptai mai puțin să dai peste ceva care să nu sune a plastic sau a rețetă de top 40.
Muzica lor, a lui, ambele sensuri sunt corecte, părea adusă dintr-o călătorie imaginară prin gări prăfuite, cu trompete care plângeau pe ritmuri balcanice și acordeoane ce miroseau a vin ieftin băut într-o piațetă din Europa de Est sau prin sudul Franței. Totul pornea de la Zach Condon, un tip din New Mexico care a lăsat școala la 17 ani, s-a pierdut prin cinematografe vechi și prin Europa, iar apoi s-a întors în dormitorul lui să pună cap la cap sunete de fanfară și melancholy indie-folk.
Cât despre nume, povestea e simplă, dar grea: a fost ales după capitala Libanului, din cauza istoriei sale marcate de conflicte, dar mai ales ca un spațiu simbolic unde culturile se ciocnesc și se contopesc. Exact asta făcea și trupa, lua elemente aparent incompatibile, de la muzică lăutărească și chansonetă franceză până la indie-pop american, și le lega emoțional.
Dacă ne întoarcem pe străzile acelea prăfuite din New Mexico unde Zach Condon a pus la cale totul, înțelegem că Beirut a fost o stare de spirit. De la Gulag Orkestar și până la experimentele de mai târziu, Condon a adus în boxele noastre o lume în care trompetele și ukulele-ul sună ca niște scrisori de dragoste trimise dintr-un tren în mers.
Două dintre piesele care definesc cel mai bine această călătorie sunt Elephant Gun și Postcards from Italy, ambele îmbibate de o melancolie luminoasă.
Elephant Gun te lovește din primele secunde cu fanfara solemnă, dar caldă, care pare desprinsă dintr-o petrecere de nuntă dintr-un sat uitat de lume. Condon cântă cu o voce fragilă, dar încărcată de o urgență, „My name is Zach, I'll take your place”, despre amintiri care dor și despre dorința de a lăsa totul în urmă. Când auzi trompetele alea cum se înalță, ai impresia că privești apusul dintr-un turn vechi de piatră, cu gândul la oameni pe care i-ai iubit și i-ai pierdut pe parcurs.
La rândul ei, Postcards from Italy este, probabil, imnul suprem al vagabondului sentimental. Cu acordurile acelea de ukulele care te hipnotizează imediat, piesa te poartă prin imagini cu ploi, zăpadă și vânt, „Oh, when the wind would blow with rain and snow / Were not all bad”, văzute prin ochii cuiva care abia descoperă lumea. Versurile despre o nuntă imaginară la umbra sălciilor și cântecele scrise împreună, „When she will marry me outside with the willow trees, And play the songs we made”, descriu perfect inocența visătoare a adolescenței târzii, acea perioadă în care crezi cu tărie că poți opri timpul în loc.
Ascultarea acestor melodii, la mai bine de două decenii de când le programam cu atâta entuziasm la radio, aduce o bucurie rară. E sentimentul cald că, indiferent cât de mult ne-am maturizat și ne-am complicat viața, undeva, într-un colț al memoriei, muzica asta a rămas la fel de curată, gata să-mi reamintească cum era să visez cu ochii deschiși la continente întregi pe care abia așteptam să le văd.
