Faptele se spun repede. Vineri, 2 octombrie, la Arenele Romane, Ian și Azteca au deschis turneul național pe care îl fac împreună, iar în timpul concertului Ian a fost filmat de spectatori urinând la marginea scenei, cu publicul în față. Clipurile au ajuns pe TikTok, Poliția Capitalei s-a autosesizat, iar duminică Ian a fost audiat și, potrivit surselor judiciare, reținut pentru 24 de ore. El și managerul lui au refuzat să dea explicații, iar organizatorii, Hip Hop Takeovers, au anunțat după reținerea lui Ian, pe Instagram, că se retrag din organizarea următoarelor concerte ale turneului. În mesajul lor, organizatorii amintesc de luni de muncă și de siguranța publicului, dar în fragmentele publicate nu spun nimic despre gest. Cei care dețin spațiul nu au făcut nicio declarație în relatările citite de mine.
Încadrarea juridică va veni de la procurori și rămâne treaba lor. Eu mă opresc la o întrebare mai simplă: a fost în regulă ce s-a întâmplat pe scenă? Cred că nu a fost, indiferent ce vor hotărî Poliția și procurorii, și voi spune de ce. Mai întâi însă merită puse la încercare cele două apărări posibile ale unui gest ca acesta, arta și revolta, începând cu arta, fiindcă pentru ea avem un etalon.
În aprilie 1917, la New York, Marcel Duchamp a trimis la expoziția Societății Artiștilor Independenți un pisoar de porțelan, așezat pe o parte, cumpărat dintr-un showroom J. L. Mott și semnat R. Mutt. Regulamentul expoziției prevedea că lucrările oricărui artist care plătea taxa vor fi primite, iar conducerea Societății a respins totuși lucrarea. Duchamp, membru al acestei conduceri, și-a dat demisia în semn de protest. Alfred Stieglitz a fotografiat obiectul, originalul s-a pierdut, iar fotografia a rămas. Peste un secol, lucrarea încă se discută, și are de ce: pisoarul fusese scos din funcția lui și pus într-un loc unde putea fi judecat, sub un titlu și un pseudonim, deci cu un cadru, cu o propunere și cu o întrebare, anume cine hotărăște ce este artă. Obiectul însuși era produs în serie, la fel ca mii de altele, iar Duchamp, prin ce a decis să facă cu el, l-a transformat în lucrare.
Ce a făcut Ian arată ca o inversare. Duchamp a scos un obiect din funcția lui și l-a lăsat să fie judecat. Ian a pus în act chiar funcția, în fața unui public care nu putea judeca decât ce vedea. Cea mai bună obiecție este că scena e un cadru. Așa e. Dar pentru ca un gest de scenă să treacă drept lucrare, cineva trebuie să rostească propoziția: aceasta este o lucrare, aceasta este o metaforă, aceasta este o întrebare. La Arenele Romane n-a rostit-o nimeni, nici Ian, nici managerul lui, nici organizatorii, care au avut două zile la dispoziție. Cadrul a rămas gol.
Apoi avem revolta. O revoltă se recunoaște după țintă și după cost. Țintă înseamnă o nemulțumire îndreptată spre cineva: o instituție, o regulă, un public care te-a dezamăgit. Cost înseamnă că plătește cel care se revoltă, cu bani, reputație sau libertate. La Arenele Romane nu văd nicio țintă. Ce poate fi ținta unei revolte făcute la prima seară de turneu, în fața publicului venit la concert? În declarațiile citite de mine nu apare nicio nemulțumire formulată, față de nimeni. Costul l-au suportat alții: cei din public, martori fără să fi ales asta, organizatorii și proprietarul spațiului, ale căror nume stau acum lângă incident, și turneul întreg, care începe cu acest episod. O revoltă fără țintă, plătită de alții, nu îndeplinește niciuna dintre condițiile unei revolte.
Rămâne întrebarea anunțată, cea despre ce nu a fost în regulă, și o iau calm, pe motive. Primul motiv privește oamenii din sală. Cine merge la un concert acceptă muzică tare, o mulțime și, eventual, versuri dure, dar nu a acceptat să fie martorul unui act pe care nu l-a ales și pe care nu-l poate evita fără să piardă spectacolul. Pe scenă, toate privirile sunt orientate într-o singură direcție, iar cine are scena are și puterea asta, fie că o vrea, fie că nu.
Alt motiv privește minorii, iar aici cer o nuanță. Presa notează că accesul lor era permis, iar erau mulți copii. E probabil, cu rezerva oricărei generalizări, că mulți dintre cei mai tineri știu ce a făcut Ian și că unora nici nu le pasă. Pentru mulți, motivul venirii este atmosfera și apartenența la grup, iar artistul de pe scenă nu e model de urmat. Dacă e așa, argumentul modelului se aplică mai puțin, iar rămâne întrebarea despre răspundere: cineva a hotărât că la acest program poate intra un copil, iar indiferența unui adolescent nu înlocuiește decizia unui adult.
Trap-ul are o tradiție a sfidării, iar unii fani vin tocmai pentru ea. Între cei care au acceptat această înțelegere, șocul poate trece drept regulă a jocului. În sală se aflau însă și minori, iar clipul de pe TikTok a ajuns la alții care nici nu cunoșteau această înțelegere.
Ar mai fi și motivul tehnologic: în 2026, orice telefon este o cameră de filmat, iar un artist care urcă pe scenă știe asta. Clipurile au ajuns pe TikTok și rămân acolo, la îndemâna oricui, inclusiv a celor care n-au fost la concert. Peste trei decenii am lucrat în radio, într-un loc în care cine ține microfonul răspunde față de cei care ascultă. Pe o scenă, răspunderea este aceeași, doar că ascultătorii se văd.
Dacă gestul nu e nici artă, nici revoltă, rămân explicațiile mai sărace, pe care le numesc fără ocolișuri și care pot fi adevărate împreună. Cea mai simplă este golănia, adică disprețul față de cei din fața ta, purtarea cuiva care crede că publicul îi datorează răbdare pentru orice. Apoi este inconștiența, lipsa oricărui calcul despre cine privește, cine filmează și ce se întâmplă a doua zi. Și la final este prostia, pe care o spun despre gest, fără să o extind la om: a face asta pe o scenă, în 2026, cu telefoane în mâinile spectatorilor, presupune că nimeni n-a gândit două minute înainte. Care dintre ele este adevărată, nu știu, fiindcă Ian n-a vorbit. Fără o declarație care să-l susțină, gestul rămâne ce se vede în clipuri. Pentru cei din sală, rezultatul e același în oricare variantă.
La tabloul acesta se adaugă mesajul organizatorilor, în care amintesc de siguranța publicului fără să spună ce s-a întâmplat pe scenă, și lipsa oricărei declarații din partea proprietarului spațiului. Ei ar fi putut da gestului un cadru, adică o explicație publică. Ian poate lămuri oricând ce a vrut să facă. Până atunci, rămâne o observație. Cine vrea să provoace, în numele revoltei sau al artei, are nevoie de un public care mai are o linie de apărat, altfel nu se schimbă nimic. Duchamp a primit pentru pisoarul lui o respingere, și-a dat demisia și de un secol vorbim despre lucrarea lui, fiindcă în sala din 1917 mai erau reguli de apărat.
Dacă adolescenții de la Arenele Romane au văzut gestul și au trecut mai departe, atunci în sală nu s-a schimbat nimic. Reacțiile au venit din altă parte: din presă, de la Poliție, de la alți artiști și de la adulții care au scris despre episod, inclusiv de la noi, cei care-l comentăm acum. De aici pornește o întrebare incomodă despre linia dintre ce se poate face în fața unui public și ce nu se poate.
Văd două răspunsuri posibile. Primul este că noi, adulții, am mutat linia fără să observăm și ne-am dat seama abia când clipul a ajuns pe TikTok. Al doilea este că linia fusese mutată de mult, într-un loc în care adulții nu se uitau, de pildă în spațiul online. Dacă primul răspuns e adevărat, răspunderea ne aparține nouă. Dacă e al doilea, întrebarea privește și pe cei care decid ce program poate vedea un copil. Din ce s-a publicat până acum nu se poate spune care răspuns e adevărat, dar întrebarea merită pusă.
