Muzica românească a ultimilor 50 de ani n-a urmat un drum clar. A fost o harababură splendidă, dezvoltată haotic, iar vârfurile de care am putea vorbi sunt destul de rare. Industria muzicală a jucat șotron, doi pași înainte, trei înapoi.
Muzica de consum, cea ușoară cum i-am spus în perioada comunistă, și pop-rock-ul au avut evoluții diametral opuse după jumătatea anilor ’70. Muzica ușoară a intrat într-un manierism de o plictiseală supărătoare. O ascultai în reluare, pentru că nu aveai altceva, nu pentru că îți plăcea. Pe de altă parte, rock-ul s-a chinuit să supraviețuiască în fața unor limitări din ce în ce mai mari. Era un gen care dorea să fie liber, dar era legat de cătușele cenzurii. Iar folk-ul? El, exploatat și el, a supraviețuit în primul rând prin text, pentru că, în fond, o metaforă despre „dor” e mai greu de interzis decât un riff distorsionat.
Despre muzica electronică din România comunistă putem vorbi, în principal, doar într-un singur sens. Adrian Enescu este cel care a înfipt-o bine pe hartă. De fapt, singurul care a reușit s-o ofere, într-un mod mai larg, maselor. Un pionier, tipul ăsta.
Sincron, moog și primul sintetizator din țară
Prima sarjă de retrofuturism muzical destinată maselor? Formația Sincron, al cărei lider era compozitorul Cornel Fugaru. Sigur, dincolo de mimetismul specific și caracteristic celor mai multe trupe din acea perioadă (1964 – 1970), pentru că, nu-i așa, funcționam ca o cutie de rezonanță pentru tot ce era hit britanic sau american, fără să inventăm noi roata, Sincron a reușit să îmbine folclorul cu muzica modernă, amplificată. Repertoriul trupei, privit acum, pare ciudat. Este un amestec de cover-uri foarte la modă („Wooly-Bully”, „Hippy Shake”) cu prelucrări după folclor românesc „Ducea rufele la râu”,„ Alunelul” sau, cea mai cunoscută, „Hăulita de la Gorj”. Partea de folclor prelucrat avea un farmec aparte, era plină de arhaism, dar totul translatat la un sunet modern al acelei perioade. Din păcate, Fugaru nu a continuat această direcție, ceea ce e păcat. Tot timpul am trăit cu senzația că a renunțat la un bilet de loterie câștigător. Dar, hei, „Hăulita” își păstrează un farmec special chiar și acum.
Și de ce ne-am oprit la Fugaru? Pentru că e un bun exemplu de rocker (toate prelucrările folclorice sunt în acest sens) care apoi a trecut către muzica ușoară, unde a avut mult mai mult succes. Însă rețeta pe care el a aplicat-o la început a fost una inovatoare.
Și dacă tot am adus în discuție cuvântul inovație, atunci el trebuie să fie asociat în mod clar cu Dan Andrei Aldea, Bibi Ionescu și Adrian Enescu. Oricine știe povestea. Sau nu? Cei trei au stat la baza apariției primului sintetizator din România, construit artizanal de Aldea și Ionescu după o diagramă de la Roland. Asta s-a întâmplat la începutul anilor ‘70, după ce la Sala Dalles fusese adus un sintetizator Moog. Enescu și Aldea au văzut aparatul și, în loc să ofteze că nu-l pot avea, l-au recreat. Vreau să spun că, pe lângă muzică, asta e un fel de inginerie DIY a visului.
Enescu a fost primul care a știut să obțină cât mai mult de la noua tehnologie. Pentru primul volum „Funky Synthesizer” a folosit instrumente clasice, viori, viole, violoncele, flaut, corn englez, și lista continuă, alături de tobe, chitară electrică și, evident, părțile electronice. Rezultatul? O combinație curajoasă, foarte muzicală, care venea în ajutorul muzicii simfonice. Lucrul nu s-a mai repetat și pentru „Volumul 2”, acesta fiind mult mai comercial, iar părțile simfonice suprimate. Dar cu acest disc, Enescu a reușit să introducă muzica electronică în discotecile acelor vremuri. Adrian a dat publicului o bomboană pe care nu știa că o vrea.
Anii de după Revoluție nu au adus mai nimic nou, doar s-a încercat perpetuarea unei stări din comunism, ca și cum ar fi fost o hibernare muzicală. Următorul pas a fost folosirea sample-ului (un decupaj dintr-o altă melodie) la nivel de masă pentru un efect retro pe o piesă nouă. Prima piesă cu adevărat remarcabilă, care călca pe calapodul făcut de Enescu, este „A, Dui, Doina” a formației Class. Stilul se numește acum etno-dance, sună puțin peiorativ, dar melodia este poate cea mai bună încercare de cuplare a tradiționalului cu modernul din anii ’90.
Triumful kitsch-ului și mântuirea underground-ului
Dezvoltarea, explozia, a venit după 2000, pe două filoane. Filiera comercială, care utilizează puntea cu trecutul într-o manieră de un kitsch inimaginabil, genul de muzică pe care o asculți vinovat, cu căștile, ca să nu te judece nimeni. Și filonul underground, care folosește puntea în special în domeniul electronic. Dan Handrabur și Dj Vasile au ilustrat o superbă piesă instrumentală, „Tara”, cu țambal și clarinet, rezultatul fiind o mică operă de o cursivitate și naturalețe greu de găsit. O altă formație de muzică electronică, Sunday People, folosește „sampla” cu generozitate pe primul album, „Untold Stories”.
Apoi a venit Subcarpați, un fenomen care a generat o isterie națională și, cel mai important, o întreagă cohortă de „prozeliți”. Subcarpați a generat o mișcare socială, o reîntoarcere la folclorul re-ambalat. Dar, imaginea simbol pentru ceea a ce reprezintă retrofuturismul muzical din anii 2010, din România, rămâne Moonlight Breakfast. Este cea mai bună idee de producție care a reușit, în cele din urmă, să fie și transpusă în realitate. Aerul retro dat de valurile de swing, de vocea solistei, de clarinet, dar și de imaginea de ansamblu de pe scenă. Probabil unul dintre cele mai bune produse muzicale pentru export.
Iar de aici, drumul s-a deschis și mai mult, într-o mie de direcții noi. Fenomenul creat de Subcarpați a arătat și altora că se poate, că trecutul e o resursă uriașă de „sample”-uri și „beat”-uri. Asistăm de câțiva ani buni, la o integrare atât de firească a muzicii vechi, populare, cu „beat”-urile electronice, încât aproape că nu mai facem diferența. Nu mai e o excepție, e o parte din regulă. Parcă producătorii ar fi ascultat același mix-tape din anii ’70. Tinerii de azi nu mai văd o barieră între ritmurile lăutărești și trap, ci le combină firesc, generând un nou subgen care nu sună nici a manea veche, nici a hip-hop american. E o chestie complet nouă, deși recunoști imediat aerul nostalgic din ea. Asta e diferența: dacă înainte era o tentativă (Class), acum e o certitudine (întreaga scenă de etno-trap și balcanic-beats). Fie că e vorba de artiști care folosesc țambalul și sintetizatorul în același studio, fie că e vorba de DJ care remixază obsesiv arhivele radio, toți spun aceeași poveste: nu există viitor fără un pic de trecut bine dozat.
Trecutul ca fișier de date sau cum nostalgia întâlnește algoritmul
Reciclarea muzicală românească, trebuie să recunoaștem, a depășit de mult faza în care era suficient să pui un „loop” de fanfară peste un beat de house și să-i spui Balkan Beats. Noul joc a mers mult mai adânc, ajungând la rădăcina folclorului și transformându-l în etno-trap sau în balcanic-hip-hop, un sunet care nu e nici vechi, nici nou, ci un fel de prezent atemporal care, culmea, ar putea merge la export. Tinerii ăștia nu mai văd dorul ca pe o metaforă, ci ca pe o frecvență joasă, ușor de manipulat și pot combina fluid un clarinet lăutăresc cu ritmul constant, agitat, al unui hi-hat programat.
Hi-hat-urile, acele cinele mici care țin ritmul, au devenit esențiale. În trap, ele nu mai sunt lovitura simplă a unui toboșar, ci o ploaie rapidă de "țsss-uri" programate care dă acea senzație de urgență și mișcare specifică genului. Fără ele, nu ai avea „groove”-ul acela nou, peste care se așează perfect bass-ul.
Dar, așa cum orice revoluție are nevoie de un instrument de ultimă generație, a apărut și piesa de rezistență: inteligența artificială.
Nu mai este vorba doar de a folosi un „sample” (o mică bucățică decupată dintr-o altă piesă), ci de a folosi AI-ul pentru a face inginerie inversă asupra nostalgiei. Gândește-te la un hit pop-rock din anii ’90, plin de refrene naive și claviaturi ieftine. Cu ajutorul algoritmilor de „voice cloning” și „machine learning”, producătorii pot izola perfect vocea artistului și o pot muta într-un mediu complet diferit.
Ceea ce rezultă este o categorie fascinantă de retro-AI, muzică care păstrează linia originalului, dar care a fost refăcută într-un gen complet nou. De exemplu, poți lua o baladă patetică din comunism și o poți transforma într-un hyper pop agresiv sau un UK Garage minimal. Algoritmul analizează armoniile, le înțelege structura și regenerează pasaje care pot suna exact ca și cum ar fi fost compuse de artiștii originali, dar adaptate ritmic la standardele actuale. Faza asta e o formă spectaculoasă de contrafacere muzicală, dar una pe care o cerem.
Practic, AI-ul a devenit noul nostru synthesizer Moog, o mașină a timpului care ne permite să rescriem istoria muzicii noastre. O baladă veche devine un „data point” pentru a crea o nouă realitate sonoră.
Și, sincer, rezultatele pot fi uimitoare. Piesa finală e atât de fluidă, atât de naturală, deși știi că e un "deep fake" sonic, încât te întrebi: oare am ascultat întotdeauna muzica asta doar ca pe o simplă serie de date?
În definitiv, noutatea din muzica românească, și nu numai, capitolul de AI este valabil la nivel global, nu stă în a inventa roata, ci în a folosi inteligentă artificială pentru a pune pe roata veche, spartă și prăfuită, niște anvelope noi, lucioase, pregătite pentru etno-trap.
Ciclică sau browniană, mișcarea de reșapare a unor curente vechi suprapuse peste tempouri moderne pare să fie singura sursă de nou în muzică. Practic, noutatea este dată de mixul dintre stiluri și curente, dar și de producție. Aceasta din urmă îi dă, în final, tușa. Flamboaiantă sau ternă. Până la urmă, totul stă în dozaj.
