Am pornit de la o știre ce nu vine din viitor. Am pornit de la o știre cu Harry Styles și concertul lui din 6 martie, de la Manchester. Fără telefoane celulare și jucării electronice.
Îți voi spune ceva: primul lucru pe care îl observi când îți bagă telefonul în husa aia magnetică nu e că nu mai poți posta pe Instagram. E că nu mai știi ce să faci cu mâinile tale? Stai acolo, cu zece degete brusc inutile, și realizezi că în ultimii zece ani mâinile tale au devenit niște extensii ale ecranului, nu ale corpului tău. Îți amintești vag că odată știai să faci lucruri cu ele, să ții un pahar de bere, să bați din palme, să apuci brațul cuiva când solo-ul de chitară te lovea exact unde trebuia. Acum trebuie să reînveți. De vreo 4 sau 5 ani m-am lecuit și eu de problema asta, mi-am dat seama că filmam prost, fotografiam la fel, și că la un moment de criză de spațiu de stocare în telefon, primele care dispăreau erau aceste momente. În fond, nu le-am arătat nicio formă de resprect. Și atunci de ce să fac asta în continuare?
Harry Styles a urcat pe scena de la Co-op Live pe 6 martie 2026. Înțeleg perfect reacțiile diverse pe care acest nume le stârnește. Știu că mulți dintre voi manifestați un scepticism politicos, specific momentelor când cineva așază entuziasmul pentru un idol pop în aceeași frază cu ideea de experiență muzicală grozavă.
Am și eu prieteni ca voi. X, de exemplu, care consideră că orice artist apărut după 1994 e prin definiție suspect, și care a petrecut douăzeci de ani explicându-mi de ce Oasis erau superiori tuturor celorlalți, cu excepția perioadei când nu-i mai suporta pe niciunul din frați și atunci Pulp erau evident mai buni. X nu ar fi venit la concertul ăsta nici dacă biletul era gratuit și venea la pachet cu o sticlă de Scotch. Dar X ratează exact punctul.
Faptul că zece mii de oameni cântând As It Was fără un singur telefon ridicat în aer e unul dintre cele mai frumoase lucruri pe care le-ai putea vedea vreodată la un concert. Dar momentele sunt frumoase pentru că, în sfârșit, vezi chipuri. Chipuri reale, nearanjate pentru o audiență imaginară.
O fată cu părul vopsit în portocaliu care plângea cu gura deschisă în timpul Golden. Astea sunt lucrurile pe care nu le poți filma. Sau mai bine zis, le poți filma, dar când le vizionezi a doua zi pe telefon nu mai înseamnă nimic. Sunt ca niște glume pe care le explici. Gluma moare în explicație. Dar văzând concertul lui Styles, mi-am dat dat seama ca eu însumi am amintiri de genul ăsta, concertele rock de la Arenele Romane, Michael Jackson pe „Lia Manoliu”, Depeche Mode tot acolo, sunt multe și sunt foarte frumoase și uite cum mi-am adus aminte de ele fără să apelez la tehnologie.
Această regăsire a memoriei brute a primit un aliat neașteptat la intrarea în arenă. Fiecare pereche de bilete vândute a primit un aparat foto de unică folosință, un obiect de plastic care pare o relicvă dintr-o altă eră, dar care oferă o bucurie tactilă reală. Anunțul lui Harry a fost clar, la finalul concertului telefonul va fi scos din husă, iar husa va fi reciclată, însă până atunci ai aceste camere pentru a surprinde propriile momente speciale.
Aparatele foto de unică folosință au revenit, și nu știu exact cum să mă simt în legătură cu asta. Pe de o parte, este ceva ironic în faptul că generația care a crescut cu megapixeli și stocare în cloud redescoperă acum farmecul a douăzeci și patru de cadre și al granulației care face totul să arate ca o amintire chiar înainte să devină una. Pe de altă parte, și asta e partea care mă convinge: ai douăzeci și patru de cadre și trebuie să alegi. Trebuie să te gândești. Trebuie să fii selectiv în felul în care nu mai ești selectiv cu absolut nimic în viața ta de zi cu zi, de când streamingul ți-a dat acces la fiecare melodie care a fost vreodată înregistrată și de când poți fotografia orice, oricând, fără nicio consecință.
Consecințele astea mici, nesemnificative, un cadru irosit pe un moment banal, o poză mișcată, întunericul care înghite tot, sunt tocmai ce lipsea. Limitarea ca formă de libertate. Sună a titlu de carte de dezvoltare personală, știu, și îmi pare rău pentru asta, dar e adevărat. Când poți surprinde orice, nu mai surprinzi nimic cu adevărat. Când ai doar douăzeci și patru de șanse, deodată totul devine un potențial ultim cadru.
Tobias Forge de la Ghost face același lucru, impune tăcerea digitală la fiecare spectacol, și dacă te gândești la muzica lui, la toată teatralitatea elaborată cu costume și ritualuri inventate, înțelegi de ce. Un ritual nu funcționează dacă jumătate din participanți stau pe Instagram. Bruce Dickinson de la Iron Maiden a înțeles și el. Și când Bruce Dickinson îți spune să îți bagi telefonul în buzunar, nu îl contrazici.
Dar hai să fim sinceri cu noi înșine, ceea ce e întotdeauna inconfortabil. Dar parcă nu telefonul e problema. Telefonul e simptomul. Problema e că am ajuns să trăim concertele, și nu doar concertele, ci și cina de vineri seara, și apusul din vacanță, și prima zăpadă, ca pe niște materii prime pentru un produs finit care există undeva online. Trăim în vederea documentării. Experiența brută, nefiltrată, care nu poate fi partajată și care nu primește like-uri și care dispare în momentul în care se întâmplă și nu rămâne nicăieri decât în tine, experiența a început să pară suspectă. Aproape risipitoare. De ce să trăiești ceva dacă nu dovedești că l-ai trăit?
Răspunsul, pe care îl știam cu toții la șaisprezece ani și l-am uitat undeva pe drum, e că tocmai de asta. Tocmai pentru că dispare. Tocmai pentru că nu rămâne decât în tine. Un concert bun e ca o conversație bună, nu vrei să o înregistrezi, vrei să fii în ea. Vrei ca moleculele de aer comprimate de subwoofer să îți vibreze în piept. Vrei să simți sudoarea și parfumul și nerăbdarea mulțimii înainte ca lumina să se stingă. Vrei contactul vizual accidental cu un necunoscut în clipa în care melodia preferată a amândurora explodează din boxe și amândoi știți simultan că celălalt o știe și o iubește și că asta e suficient, că asta e tot ce trebuie să știți unul despre celălalt în seara asta.
Nu poți pune asta pe Stories. Nici nu ar trebui să vrei.
Acum stai acolo cu mâinile libere și nu știi ce să faci cu ele. Atunci le ridici. Și sari. Și îți dai seama că asta e tot ce ai fost vreodată menit să faci la un concert. Că de fapt ai știut mereu. Că doar ai uitat câteva minute, câțiva ani, un deceniu întreg petrecut filmând în loc să sari.
Îi vei fi recunoscător tipului cu husa magnetică mai mult decât crezi.
