Majoritatea oamenilor nu dă doi bani pe datele istorice până când ele nu afectează traseul spre job. Pentru bucureșteni, 6 martie e o dată care sună a manual vechi de istorie, o zi în care, în 1945, niște domni în haine gri au decis că e momentul să schimbe regulile jocului. Așa s-a trezit bulevardul meu preferat, cel care leagă Universitatea de Cișmigiu, cu numele de 6 Martie. Colegii de liceu îi spuneau Valea Filmului, ceea ce sună mult mai cool, ca un fel de Hollywood mai mic și mai prăfuit, unde mergeai să vezi un film și să uiți că afară e comunism.
Era locul unde cinematografele stăteau aliniate ca niște soldați ai iluziei, iar data de 6 martie 1945 rămâne înfiptă în carnea noastră ca momentul în care pumnul greu al lui Vîșinski ne-a schimbat destinul. Dar, în timp ce la București se scria un capitol întunecat, universul pregătea o compensație divină.
În aceeași zi de 6 martie, dar un an mai târziu, în 1946, se năștea la Cambridge cel care avea să devină unul dintre arhitecții sunetului infinit: David Gilmour. Ce ironie sublimă a sorții! Dacă asta nu e o dovadă că universul are un simț al umorului, nu știu ce este.
Spre deosebire de chitariștii obsedați de viteză, care par că încearcă să bată un record mondial de note pe secundă, Gilmour joacă un alt sport. El știe că mai puțin înseamnă, de fapt, totul. La el, fiecare notă este o decizie de viață și de moarte, o respirație prelungă care te face să crezi că, dacă ar fi ales oricare altă poziție pe grif, întreaga structură a universului s-ar fi prăbușit.
Și dacă tot vorbim de momente care îți schimbă chimia sângelui, n-ai cum să nu te gândești la cum solo-ul de la Comfortably Numb se topește în vocea care șoptește că „I have become comfortably numb”. Ea transformă o stare de amorțeală într-o explozie de eliberare care îți face pielea de găină chiar și la a mia ascultare. Gilmour se strecoară tactil, ca un fior, până când prima notă înaltă a solo-ului final spintecă aerul și dărâmă orice urmă de apatie. Chitara devine un strigăt de libertate.
Apoi vine acea palmă peste față din Time, unde chitara urlă exact când versul „No one told you when to run, you missed the starting gun” te lovește în stomac. Secundele nu te așteaptă niciodată. Solo-ul lui Gilmour de aici zguduie orice urmă de complacere. Sunetul este tăios, aproape agresiv, ca un strigăt de trezire aruncat în fața celui care a pierdut prea mult timp așteptând un moment potrivit care nu a mai venit. Este muzica tradusă într-un fior rece pe care-l simți când realizezi că 20 de ani au trecut într-o clipită, lăsându-te cu aceleași întrebări și cu aceleași bulevarde prăfuite sub picioare. Gilmour reușește să prindă în câteva corzi întinse la maximum toată panica și, în același timp, toată frumusețea tragică a faptului că suntem muritori, forțându-te să simți greutatea fiecărei clipe irosite.
În momentele în care ai nevoie de puțină speranță, te refugiezi în On the Turning Away, unde solo-ul final urcă spectaculos peste promisiunea că „Is it only a dream that there'll be no more turning away?”, de parcă muzica însăși ar încerca să repare nedreptățile lumii și să ne convingă că visul acela chiar merită trăit.
Iar când melancolia devine prea grea, apar cele patru note iconice din Shine On You Crazy Diamond , o secvență care plutește în aer ca un avertisment și o îmbrățișare în același timp. Ele te fac să-ți amintești cum, odată, „you shone like the sun”, înainte ca viața să devină o succesiune de facturi, compromisuri și ecrane albastre. Solo-ul lui Gilmour de aici e o elegie pentru tot ce am lăsat în urmă, e sunetul pur al regretului transformat în artă, o chemare care îți reamintește că, sub straturile de praf depuse de timp, încă mai există acea scânteie de nebunie frumoasă care te făcea unic înainte ca lumea să încerce să te îmblânzească.
Totul se încheie, inevitabil, cu ecoul de la High Hopes, unde chitara „lap steel” plânge, pur și simplu plânge, după un paradis pierdut în care „the grass was greener”, lăsându-te să te întrebi unde dracu' au dispărut verile lungi de pe bulevardele tinereții. Solo-ul final e un lung adio spus tuturor lucrurilor care păreau eterne când aveam 20 de ani și nicio grijă în afară de următoarea bere. Sunetul glisează melancolic, ca o barcă ce se îndepărtează de țărm, purtând cu el amintirea cinematografelor de pe 6 Martie și a prieteniilor care s-au stins fără să observăm. Muzica lui Gilmour te privește direct în ochi și-ți reamintește că, deși timpul curge într-o singură direcție, „forever and ever”, acele minute de perfecțiune sunt singurul lucru care rămâne cu adevărat într-o lume grăbită să ne uite.
Un bulevard își schimbă numele de trei ori, regimurile vin și pleacă, cinematografele se închid și se transformă în nimic, dar solo-ul de la Comfortably Numb rămâne una dintre certitudinile de care ne putem agăța. Așa că, între umbrele ce încă mai bântuie Valea Filmului și ecoul ce-mi vibrează în tâmple, rămân în tăcere în fața celui care a transformat o dată de calendar într-un pelerinaj al spiritului. Nu e nevoie de niciun gest, doar de recunoașterea faptului că, dincolo de politică și de uitare, Gilmour a salvat multe vieți în spatele zidului.
La mulți ani, David Gilmour! Îți mulțumesc că ai făcut zidurile să pară doar niște simple iluzii, mult mai ușor de dărâmat în drumul nostru spre lumină.
