Este ora 10 dimineața, ceaiul s-a răcit, iar eu ascult „Days of Ash” și mă gândesc cum o trupă care a deținut cheile regatului pop timp de patru decenii decide, dintr-odată, să spargă lacătul și să ne lase să vedem dezordinea din interior. Această colecție de șase piese, apărută pe neașteptate, repoziționează U2 într-o zonă de periculozitate artistică pe care păreau să o fi abandonat în favoarea stadioanelor.
Lansarea nu este deloc întâmplătoare din punct de vedere calendaristic, suprapunându-se peste semnificația datei de 18 februarie 2026, când creștinii catolici marchează Miercurea Cenușii. Este începutul Postului Mare, o perioadă de patruzeci de zile de pocăință și gândire. Titlul EP-ului capătă, în felul ăsta, greutate și duce muzica spre o formă de doliu și pregătire spirituală pentru o lume care are nevoie de Paște. Dincolo de tradiția catolică și protestantă, unde cenușa simbolizează mortalitatea, sau de varianta italiană a presărării acesteia pe creștet, titlul rezonează straniu și cu ritualurile hinduse de colectare a cenușii post funerare și ne îndreaptă gândul către o purificare prin suferință.
O reîntoarcere la Berlin, paralela cu „Achtung Baby”
Dacă „Songs of Surrender” a fost echivalentul unei seri lungi de duminică în care îți răsfoiești cu nostalgie vechile jurnale, atunci „Days of Ash” este momentul în care cineva îți sparge geamul camerei cu o cărămidă înfășurată în ziarul de azi. Producția lui Jacknife Lee pare să fi primit ordinul de a sabota orice urmă de confort acustic, preferând texturile abrazive și senzația de nesiguranță pe care o ai când asculți ceva înregistrat parțial într-un buncăr.
Este imposibil să nu forțezi o comparație între acest sunet și cel de pe „Achtung Baby”, însă nu este vorba despre o reciclare leneșă. În 1991, trupa fugea de propria imagine de „salvatori ai planetei” refugiindu-se în zgomotul industrial al Berlinului. În 2026, pe „Days of Ash”, ei se refugiază în același tip de asprime sonoră, însă acum nu mai fug de ei înșiși, ci de o realitate care a devenit prea zgomotoasă pentru baladele la pian.
Piesa „American Obituary” este cel mai bun exemplu pentru că riff-ul lui The Edge este îngropat în mixaj, luptându-se cu un strat de sunet alb care amintește de „The Fly”. Secția ritmică a lui Larry Mullen Jr. și Adam Clayton a abandonat orice urmă de swing în favoarea unor lovituri de ciocan pe metal rece.
Militantismul printre dărâmături
Militantismul lor a suferit o mutație seducătoare. Nu mai este vorba despre discursuri de pe o scenă înaltă, ci despre o solidaritate orizontală, aproape disperată. În piesa „One Life At A Time”, Bono pare să poarte un dialog tăios cu propriul său trecut de „salvator al planetei”. Versul „You say you wanna save the world / Well, how you gonna get that right?” sună ca o interogație brutală adresată idealismului lor de altădată. Este o recunoaștere a faptului că marile soluții s-au evaporat, lăsând loc unei filozofii a micilor pași: „The world will align / One life at a time”.
În „Yours Eternally”, Bono adoptă tonul unui corespondent care transmite dintr-o loc pe care nu-l poate dezvălui geografic, dar care îi este cunoscut emoțional: „Geographically / It's nowhere that I've been before / But emotionally we're on the same road”. Sheeran și Topolia (Taras Topolia este solistul trupei ucrainene Antytila, Trupa a devenit un simbol al rezistenței, artiști care au lăsat muzica pentru a merge pe front. U2 a cântat deja cu ei în metroul din Kiev, stația Khreshchatyk, în mai 2022) aduc o textură de vulnerabilitate și rezistență, unde speranța devine o formă de rezistență: „If you have the chance to hope, it's a duty”.
„Yours Eternally” este o piesă despre interdicția de a adormi în fața pericolului („Don't sleep / Don't even think about it”) și despre găsirea frumuseții în haosul pământului. Refrenul hipnotic al lui Topolia, „Volia, volia”, invocă libertatea și voința. Piesa se transformă în una despre supraviețuire.
Intimitatea strivită de istorie
Obsesia pentru piatră din „The Tears of Things” devine metafora centrală a acestui EP, o imagine a încremenirii în fața ororii. Bono se descrie ca un David captiv în marmură, implorând eliberarea dintr-un „singur bloc”, simbol al unei istorii care refuză să învețe din propriile greșeli.
Tensiunea culminează în rugămintea finală, „Don't send us back to stone”, unde piatra nu mai reprezintă gloria artei, ci rigiditatea urii și a morții spirituale. Sub presiunea unei furii care nu mai poate fi zăvorâtă („the kind of rage that cannot be locked up”), omul riscă să devină o simplă relicvă a unui „război sfânt” în care, așa cum spune Bono, nu mai există nimic sfânt.
Inserția poemului „Wildpeace” de Yehuda Amichai, citit de Adeola Fayehun (o jurnalistă și activistă de origine nigeriană) pe o textură sonoră semnată de U2 și Jacknife Lee, oferă o pauză de respirație necesară într-un material altfel sufocant, amintind de momentele experimentale de pe „Zooropa”. Lectura Adeolei, așezată pe un peisaj sonor minimalist creat de U2 și Jacknife Lee, redefinește întregul concept de militantism al trupei.
Bono și Amichai ne vorbesc despre maturitatea tragică a celui care știe că poate ucide, în timp ce generația următoare moștenește trauma ca pe o ștafetă care nu cade niciodată: „And the howl of the orphans is passed / From one generation to the next / As in a relay race”. Această imagine a orfanilor transformă „zilele de cenușă” dintr-o metaforă religioasă într-o realitate socială imediată. Pacea căutată aici nu este una birocratică, marcată de „zgomotul mare al săbiilor transformate în pluguri” sau de „sunetul greu al ștampilei de cauciuc”, ci ceva fragil și spontan, ca spuma albă a mării sau ca florile sălbatice care apar pentru că solul, pur și simplu, are nevoie de ele.
În acest peisaj dominat de cenușă, „Song of The Future” apare ca o fărâmă de speranță încăpățânată. Piesa deconstruiește rolul de „profet” al lui Bono, acesta recunoaște cu autoironie că doar „își dă cu părerea” (running my mouth off), în timp ce adevăratul viitor este purtat de Sarina (în universul liric al lui Bono, Sarina este și personaj, este și idee, dar funcționează în primul rând ca o idee întruchipată). Ea este simbolul tinerei generații care „ține sus semnul” rezistenței și transformă iubirea din concept abstract în acțiune concretă: „Love is a verb and not a noun”. Este o piesă care ne amintește că, deși viitorul pare uneori „închis”, promisiunea lui rămâne vie prin cei care refuză să fie singuri.
„Days of Ash” se simte ca o corecție necesară după introspecția poetică din ultimii ani. U2 redevine o voce vitală care ne obligă să privim spre ecrane pentru mărturie. Ei ocupă spațiul dintre dărâmăturile unei lumi vechi și schițele uneia noi și vin cu un material scurt, dar dens și inconfortabil, exact așa cum trebuie să fie muzica atunci când lumea de afară refuză să mai aibă sens. U2 a reușit să sune din nou ca o trupă care are totul de pierdut, iar asta este, probabil, cea mai cinstită declarație a lor din acest mileniu.
