Azi am putea vorbi despre Eurovision Romania. Dar aș vrea să-mi las această plăcere după ce știm cine merge la “Viana” și să ne ocupăm de o trupă americană car stă să „bubuie” și al cărui nume reprezintă o propoziție la care a visat o planetă întreagă de bărbați, „Brigitte Calls Me Baby”. Brigitte Bardot, da.
Imaginează-ți un puști de 17 ani din Port Arthur, Texas. Wes Leavins e un tip care stă mai mult în camera lui, în camera lui, înconjurat de discuri. Într-o zi, într-un puseu de romantism anacronic, Wes decide să îi scrie unei legende. Cu cerneală, pe hârtie. Destinatarul? Brigitte Bardot. Trimite scrisoarea în Franța. Robinson Crusoe pe modern. Și, împotriva oricărei legi a probabilității mesajul se întoarce. Ea îi răspunde. Apoi el scrie din nou. Se naște o corespondență care arată o conexiune ciudată între un puști care caută o ancoră și o vedetă care a trăit deja zece vieți.
Este foarte interesant cum un truc foarte vechi, romantismul pur, sparge tiparele fără să țină cont prea mult de algoritmi sau TikTok. Brigitte Calls Me Baby, trupa, este, se pare, noua senzație indie.
Mitologia numelui: scrisoarea ca destin
Povestea numelui trupei, prin istoria personală, îi oferă lui Wes Leavins o aură de personaj de film nouvelle vague. Imaginează-ți contrastul. Praful din Port Arthur, Texas, versus strălucirea Rivierei Franceze.
Faptul că Brigitte Bardot, simbolul absolut al senzualității europene, i-a răspuns unui puști de 17 ani, oferindu-i acel apelativ „baby”, transformă trupa într-o punte între generații. Numele trupei este, în sine, mândria celui care trăiește într-o lume a viselor, unde legendele sunt palpabile.
Analiza muzicală: unde Roy Orbison îl întâlnește pe Morrissey
Și să luăm la analizat. „I Danced With Another Love In My Dream” este o bijuterie de anacronism asumat.
Vocea lui Wes are un timbru care te lovește direct în plex. Este o combinație rară între vocea baritonală catifelată al lui Elvis Presley și vulnerabilitatea dramatică a lui Roy Orbison. Are un „tremolo” natural care face ca suferința să sune elegant.
Producția păstrează instrumentele organice. Chitara are reverb-ul specific anilor '50, iar linia de bass este una galopantă, amintind de energia post-punk a anilor '80 (stil The Smiths).
Piesa crește organic, bazându-se pe o melodicitate care te face să fredonezi de la prima ascultare.
Lirica și melancolia visului lucid
Versurile se îndreaptă către zona gri dintre loialitate și subconștient, „I danced with another love in my dream...”.
Esența textului este vinovăția nevinovată. Wes cântă despre trădarea care are loc doar în somn, despre cum inima poate hoinări chiar și atunci când ești devotat. Este o temă clasică de crooner (cântăreț care folosește microfonul pentru a cânta cald, jos și intim, având aerul că îți șoptește o poveste direct la ureche în loc să o cânte cu forță) care scoate-n față dorința și regretul, dar într-o manieră poetică, aproape teatrală.
Versurile „I was falling, I was calling out your name / But the face I saw was not the same” sugerează o dedublare. Memoria afectivă (numele partenerei reale) se luptă cu impulsul biologic sau dorința abstractă (chipul străin).
Din punct de vedere poetic, Wes folosește un limbaj care amintește de epoca de aur a suferinței masculine în muzică (anii '50). El descrie visul ca pe o scenă de teatru în care el este deopotrivă actor și spectator îngrozit de propria prestație. Onestitatea, a recunoaște că în vis nu suntem stăpâni pe propriile brațe care îmbrățișează pe altcineva, dă piesei o greutate emoțională pe care pop-ul contemporan, adesea prea direct sau prea cinic, o evită. Vorbim de o vulnerabilitate arhaică, unde onoarea unui bărbat este pusă la încercare de propriii săi demoni nocturni.
Imaginea și videoclipul: estetica „Out of Time”
Videoclipul și imaginea trupei sunt o lecție de stil. Este vorba despre postură.
Nu este nimic colorat, totul alb-negru totul saturat. Wes Leavins are o prezență magnetică, amintind de James Dean, dar cu o fragilitate modernă.
Videoclipul piesei se bazează pe expresivitate. Mișcările sunt controlate, elegante, subliniind ideea de „vis”. Nu există elemente tehnologice, totul este despre spațiu, lumină și umbră.
Trupa arată ca și cum ar fi fost teleportată dintr-o emisiune a lui Ed Sullivan direct pe scena unui festival indie din 2026. Contrastul îi face să pară „extratereștrii”, prea rafinați pentru o lume a zgomotului.
Brigitte Calls Me Baby ne invită să încetinim, să scriem scrisori pe hârtie și să vedem că, uneori, cele mai frumoase dansuri sunt cele pe care le avem cu fantomele din visele noastre.
Sunt pariul cel mai sigur pentru cei care încă mai cred că muzica trebuie să aibă suflet, stil și o poveste care să înceapă cu „Dragă Brigitte...”
Dacă aș transforma spiritul Brigitte Calls Me Baby și al acestei piese într-o experiență senzorială completă, tabloul ar arăta foarte ciudat.
Non culori, negru abanos, alb sidef, catifea roșie, uzată, plus un albastru „midnight” electric, hârtie de scrisori, îngălbenită, cerneală care se întinde, fum de țigară suspendat într-o rază de lumină, piele întoarsă și vinil negru, un tonomat Wurlitzer care pâlpâie într-un colț întunecat, o fotografie cu Brigitte Bardot din „Et Dieu... créa la femme”, un pieptene de buzunar și o cravată subțire.
Aș însoții piesa cu „Rebel Without a Cause” (James Dean), „In the Mood for Love” (Wong Kar-wai) (pentru lentoarea dansului și tensiunea lucrurilor nespuse) și „Blue Velvet” (David Lynch) (pentru atmosfera de vis american care ascunde ceva bizar și profund sub suprafața perfectă).
Dacă vrei să rămâi în aceeași stare după ce asculți piesa lui Wes, iată ce ar trebui să urmeze în căști:
Roy Orbison – „In Dreams”
Strămoșul spiritual al piesei lui Wes. Aceeași temă a visului care ne bântuie.
The Smiths – „Please, Please, Please, Let Me Get What I Want”
Aș alege piesa pentru sentimentul de dorință neîmplinită și arpegiile de chitară.
Chris Isaak – „Wicked Game”
Doamne, ce senzualitate periculoasă și ce reverb infinit.
Arctic Monkeys – „There’d Better Be A Mirrorball”
Varianta modernă a crooner-ului melancolic, care se potrivește perfect cu estetica trupei.
Piesele astea îți arată „frumusețea de a fi trist”. Wes Leavins ne oferă un bilet în rândul din față la un spectacol al dorului de o epocă pe care nu am trăit-o, dar care ne aparține prin muzică.
