Sunt zile care arată ca un raft prost organizat de discuri, unde o tragedie imensă stă lipită de un triumf adolescentin, pur și simplu pentru că așa a decis alfabetul cronologic. 11 februarie este o astfel de zi. Este ziua în care Whitney Houston ne-a lăsat cu amintirile noastre, în timp ce, cu câteva decenii mai devreme, patru băieți din Liverpool încercau să înțeleagă cum se rotește o tobă pe o scenă din Washington.
Vocea lui Whitney a fost coloana sonoră a fiecărei nunți, a fiecărei despărțiri și a fiecărei nopți de karaoke din ultimii 30 de ani. Când a fost găsită în camera de hotel din Beverly Hills, în 2012, am simțit cu toții o fractură în propria noastră cronologie. Whitney reprezenta epoca în care credeam că talentul brut este un scut antiglonț. Succesul ei, cele șapte single-uri consecutive pe locul 1, recordurile care se adunau ca facturile la întreținere, era modul nostru de a cuantifica perfecțiunea. Moartea ei a fost momentul în care am realizat că poți avea o piesă monumentală în căști și, totuși, să te simți incredibil de pustiu.
Whitney Houston – I Have Nothing
Ascultă versurile despre teama de a te pierde pe tine însuți în timp ce oferi totul publicului. Este piesa care definește cel mai bine vulnerabilitatea din spatele recordurilor de neatins.
În cealaltă parte a spectrului, avem entuziasmul pur, aproape fizic, al începuturilor. Pe 11 februarie 1963, The Beatles înregistrau zece piese într-o singură zi, o cursă de maraton alergată în sprint. La finalul sesiunii, John Lennon a cântat cu ultimele „resturi” de voce și a făcut ca o inflamație a gâtului să fie un electrizant moment din istoria rock-and-roll-ului.
Un an mai târziu, în 1964, se aflau la Washington Coliseum, mutându-și singuri microfoanele pe o scenă circulară pentru că organizatorii nu anticipaseră logistica geniului. A atât de liniștitoare imaginea asta, cei mai mari artiști ai planetei opresc concertul ca să-l rotească pe Ringo Starr cu tot cu tobe spre public. E frumusețea în starea ei cea mai pură, un detaliul care ne amintește că muzica e făcută de oameni care transpiră, se încurcă în cabluri.
The Beatles – Twist and Shout
Este înregistrarea de la ora 22:30. Dacă asculți cu atenție, auzi cum vocea lui Lennon se rupe sub presiune, oferind exact acea autenticitate brutală pe care o căutăm în istoria pop.
Tot în această zi, în 2014, am aflat că una din trei familii britanice deține „Greatest Hits”-ul celor de la Queen. Este o cifră care transformă un album într-un membru de familie. Freddie Mercury a devenit un fel de unchi exuberant care apare la fiecare petrecere și ne convinge pe toți că suntem campioni, indiferent cât de modestă ne e viața de zi cu zi.
Queen – Somebody to Love
Alege versiunea de pe Greatest Hits. Este imnul perfect pentru cei care caută consolare și grandoare în oricare zi din săptămână.
Iar The Monkees, în 1967, ne-au arătat că poți să sari peste o sută de locuri în topuri într-o singură săptămână dacă ai amestecul corect de televiziune și melodie care-ți rămâne blocată-n creier ca un refren pe care nu l-ai cerut, dar de care aveai nevoie.
The Monkees – I'm a Believer
Explicația audio pentru succesul lor fulminant: o piesă atât de solară și de eficientă încât topurile Billboard n-au avut nicio șansă de rezistență.
Disciplina pe care o practicăm noi, istoricii de ocazie are o frumusețe aparte. Luăm aceste date, un deces într-un hotel, o sesiune de înregistrări de 12 ore, un record de vânzări, și le adăugăm propriei noastre existențe. Organizăm memoria pe baza modului în care ne-am simțit când am auzit prima dată nota înaltă a lui Whitney sau când am văzut filmarea granuloasă cu Beatles în Washington.
La final, rămânem cu certitudinea că orice zi am lua, analiza, descifra este despre cum muzica supraviețuiește creatorilor săi și despre cum, indiferent cât de gri este ziua, există întotdeauna o piesă care să ne explice cine suntem.
