Să fim serioși, am ajuns să tratăm cultura ca pe raionul de iaurturi care expiră poimâine. Am bătut cinci librării pentru cartea asta, OMUL MUZICAL, și când am găsit-o în sfârșit, zăcea într-un coș de lichidare de stoc, cu o etichetă de 19,99 lei lipită pe ea.
E un preț rușinos, pur și simplu rușinos. E mai puțin decât dai pe un sandviș submediocru într-o benzinărie sau pe o cafea cu prea mult sirop. Dar asta este explicația tristă a dezinteresului nostru cronic, dacă nu are un algoritm agresiv în spate sau un trend de trei secunde pe TikTok, istoria sunetului e scoasă la vânzare. Ne interesează cultura doar dacă e „conținut” de consum rapid, nu dacă ne explică, de fapt, de ce naiba simțim nevoia să batem din picior când auzim un ritm.
Însă în OMUL MUZICAL ideile din paginile cărții se așează splendid chiar și privite prin lentila cuiva care nu-și măsoară viața în obsesii muzicale și liste de redare.
Marea dispariție și tăcerea Partenonului
Textul cărții ne spune, printre multe, foarte multe altele, că avem temple, avem statui și mozaicuri cu Alexandru cel Mare, dar muzica lor e o „liniște asurzitoare”. Nu le putem asocia cu o imagine sonoră contemporană lor. E o imagine deprimantă, nu? Gândește-te la „Trilogia Tebană” a lui Sofocle, dar ne lipsește, din nou, coloana sonoră. Peste 2.000 de ani, arheologii vor găsi toate carcasele de telefoane, toate afișele cu vedetele momentului și toate versurile de pe Genius, dar n-ar avea nicio idee cum sună, de fapt, producția. Unde e echivalentul muzical al Partenonului? Dacă am pierde toată muzica stocată digital mâine, am rămâne doar cu niște versuri scrise pe pereți și pe care nimeni nu mai știe să le cânte. Grecii, care erau „vedetele” antichității, aveau totul, mai puțin fișierul audio.
Hildegard de Bingen și playlist-ul fără bit
Apoi o avem și pe Hildegard, care acum 800 de ani scria muzică fără armonie, fără ritm, fără tempo, doar „tonuri”. Nici măcar nu știm dacă surorile, ea fiind călugăriță, cântau piesele solo sau în ansamblu, totul este necunoscut.
Oare Hildegard a fost prima artistă ambient sau lo-fi din istorie? Muzica ei era concepută să te facă să plutești în interiorul unei mănăstiri. Încerc să-mi închipui cum e să asculți niște înregistrări experimentale cu balene sau sunete de fundal pentru meditație, însă fără să ai instrucțiuni dacă trebuie să-ți pui căști, să stai în liniște totală, sau să asculți la boxe. E o libertate terifiantă și fascinantă în lipsa asta de reguli de executare.
Muzica „orfană” și moartea autorului
Mergem mai departe la notația „neumatică” (linii ondulate care doar sugerau desenul unei note) lăsând restul pe seama memoriei celui care citea. Era o muzică ce miza pe faptul că „știai deja melodia”. Aici, autorul dispare, iar muzica devine, în cel mai pur sens, o muzică fără stăpân. Ideea de compozitor se scufundă pur și simplu și lasă sunetul să aparțină tuturor și nimănui.
De ce avem nevoie de un nume pe copertă ca să validăm o piesă? De ce ne pasă atât de mult că piesa e cântată de un star internațional și nu de un anonim din secolul IX? Astăzi, muzica e peste tot, în lift, în reclame la detergent, pe fundalul unui clip cu pisici. A devenit, într-un fel, din nou orfană. O consumăm fără să ne mai uităm cine e „părintele”, de parcă s-ar fi întors timpurile Sfântului Augustin, doar că acum avem Wi-Fi.
Tehnologia peșterii și bass-ul ancestral
Cea mai tare parte e ideea lui Igor Reznikoff (arheolog francez și, de fapt, un specialist în muzică veche și matematică). El spune că picturile rupestre erau adunate în punctele de rezonanță maximă din peșteri. Peștera era, de fapt, un subwoofer natural, un amplificator pentru ritualuri.
E exact ce face un inginer de sunet când caută acustica perfectă, doar că noi am înlocuit peșterile cu catedrale și, mai târziu, cu „halele” de noapte. Omul de acum 40.000 de ani căuta „punctul fierbinte” unde sunetul te lovește în piept. Dacă un tip din epoca de piatră depunea atâta efort să găsească acustica perfectă într-o grotă, noi de ce ne mulțumim să ascultăm muzică direct din difuzorul metalic al telefonului în timp ce spălăm vasele?
Practic, Reznikoff ne spune că vânătorul-culegător de acum 40.000 de ani nu era doar pictor, ci și un fel de inginer de sunet „avant la lettre”, care folosea ecoul și pereții grotei ca pe un instrument muzical uriaș pentru a-și amplifica ritualurile.
Faptul că această carte a ajuns la 19,99 lei e dovada că am uitat că suntem, în esență, un „animal muzical”. Ne-am pierdut curiozitatea pentru rădăcini și ne-am mulțumit cu sclipiciul de suprafață, ignorând faptul că structura noastră cognitivă s-a format odată cu acele fluiere din oase descoperite lângă picturile rupestre.
Istoria ne învăță multe, printre care și faptul că muzica supraviețuiește chiar și atunci când notația moare, dar numai dacă cineva, undeva, continuă să o simtă ca pe un organ vital, nu ca pe un zgomot ieftin de fundal.
În spiritul acestei îndârjiri sonore, dacă ar fi să trimitem în viitor câteva „fosile” audio care să le spună celor de peste 2.000 de ani cine am fost cu adevărat, lista mea ar arăta cam așa:
Massive Attack - Teardrop
Pulsația pare ca o inimă ancestrală. Dacă arheologii viitorului ar vrea să știe cum se simțea ritmul interior al omului modern, piesa asta poate fi răspunsul.
Kendrick Lamar - Alright
Viitorul ar putea înțelege că muzica a fost mereu legată de ritual, de protest și de structura socială a „peșterilor” noastre urbane.
Kraftwerk - The Model
Pentru a documenta momentul în care omul s-a contopit cu mașina, creând o nouă formă de „notație” care nu se mai bazează pe memorie, ci pe circuite.
Lana Del Rey - Video Games
Pentru că surprinde melancolia unei ere care s-a prăbușit sub propria imagine, un fel de mozaic al lui Alexandru cel Mare în variantă baroc-pop.
Nick Cave & The Bad Seeds - Skeleton Tree
Pentru că e despre pierdere și despre acele spații de rezonanță interioară care nu s-au schimbat de 40.000 de ani încoace.
În final, rămâne o întrebare care mă sâcâie mai tare decât prețul de lichidare. De ce ne lăsăm moștenirea să se prăfuiască la preț de nimic? Muzica este scheletul invizibil al civilizației, este singurul lucru care ne-a legat de divinitate când n-aveam cuvinte (ca la Sfântul Augustin). Să ignori importanța muzicii înseamnă să ignori însăși bătăia inimii tale. Așa că, data viitoare când vezi o carte fundamentală la preț de cafea proastă, cumpăr-o. Cumpăr-o pentru OMUL MUZICAL din tine care încă mai are nevoie să audă ceva care să-l facă să vibreze în propria peșteră modernă.
