E foarte frumos când descoperi că un puști de optsprezece ani poartă exact jacheta pe care tatăl său a îngropat-o în fundul dulapului prin '87. Îmi place să cred că suntem originali, dar adevărul e că toți suntem prinși într-o conversație lungă și complicată cu trecutul. Iar anii '80 au fost o explozie de culori și sunete care refuză să ne dea pace.
Și acum, din nou Stranger Things și Kate Bush. Fata asta are ceva magic, dincolo de orice explicație. Ea a reușit să spargă o barieră temporală, iar sintetizatoarele, linia melodică și cuvintele de la Running Up That Hill par a fi fost scrise special pentru anxietățile de acum. Însă, când vine vorba de imaginea vizuală, lucrurile sunt puțin mai nuanțate. Relația e mai complicată, asemănătoare cu cea pe care o ai cu un album vechi la care-ți place muzica, dar coperta ți se pare uneori din altă lume.
Tânăra generație se regăsește în identitatea vizuală a anilor '80, dar o face prin filtrul prezentului. Să încercăm să vedem cum funcționează legătura.
Nostalgia pentru ceva ce nu au trăit
Tinerii de azi privesc estetica anilor '80, culorile neon, grafica de tip vaporwave, casetele audio și jocurile de tip arcade, ca pe un refugiu. Imperfecțiunile vizuale ale anilor '80 (puricii de pe ecranul unui televizor vechi sau culorile suprasaturate), într-o lume digitală perfectă și sterilă, oferă o textură care pare mult mai reală.
Vestimentația și exprimarea identității
Dacă te uiți pe stradă astăzi, vei vedea elemente clare din acea perioadă.
Croielile largi, jachetele supradimensionate și pantalonii cu talie înaltă au revenit în forță. Culorile contrastante, explozia de roz, turcoaz și galben electric care definea moda anilor '80, sunt acum un mod de a ieși în evidență într-un flux infinit de poze pe rețelele sociale.
Spiritul rebel al anilor '80 a transformat curajul de a fi diferit într-un fundament al individualismului, care a dat tinerilor libertatea deplină de a-și exprima identitatea unică.
Conexiunea prin tehnologia analogică
Sigur că-s impresionat cum obiecte care ar trebui să fie depășite au devenit simboluri de stil. Aparatele foto pe film, camerele video cu casetă și jocurile pe consolă cu pixeli mari au o identitate vizuală care atrage. Pentru un tânăr obișnuit cu ecrane de înaltă rezoluție, estetica „lo-fi" (low fidelity) a anilor '80 este o formă de libertate creativă vizuală. Căldura și proximitatea umană devin estetică, în total contrast cu răceala sticlei telefoanelor moderne.
Tinerii se regăsesc în această identitate vizuală pentru că ea reprezintă o epocă ce părea să aibă mai multă încredere în viitor. Chiar dacă nu înțeleg neapărat contextul politic al acelor ani, ei adoptă simbolurile vizuale pentru a-și construi propriul univers, unul care să aibă puțin mai multă culoare și caracter.
Ar fi interesant să ne gândim dacă această atracție este doar o modă trecătoare sau dacă indică o schimbare mai profundă în modul în care tinerii vor să-și consume cultura vizuală de acum înainte.
Estetica videoclipurilor din anii '80 a fost o explozie de libertate tehnologică și creativă. Muzica decadei a dat, evident, coloana sonoră, iar videoclipurile au construit mitologia. Imaginea a devenit, prin lansarea MTV în 1981, forța dominantă care decidea succesul unui artist.
Și sunt câteva elementele clare care definesc acea estetică fascinantă. Să le luăm pe rând.
Videoclipul ca „mini-film"
Înainte de anii '80, majoritatea videoclipurilor erau simple înregistrări ale unor spectacole live sau trupe care mimau cântatul într-un studio TV. Anii '80 au introdus povestea.
Michael Jackson a transformat videoclipul, cu un buget uriaș, evident, într-un eveniment cinematografic. „Thriller" a fost un scurtmetraj cu intrigă, machiaj de efecte speciale și coregrafie complexă.
Duran Duran au filmat în locuri îndepărtate (Sri Lanka, Antigua), iar muzicienii au devenit vedete de cinema aspirante de un stil de viață opulent și aventuros.
Supraîncărcarea vizuală și efectele speciale timpurii
Anii '80 au fost cei ai experimentelor cu tehnologia video analogică și ai primele încercări de editare digitală. Totul era „mai mult". Lumini de neon, fundaluri intens colorate și un contrast ridicat care făcea ca imaginea să pară că pulsează odată cu ritmul.
Utilizarea timpurie a ecranului verde (chroma key), suprapunerile de imagini și efectele de tip „glow" ( Olivia Newton-John - Xanadu, poate cel mai bun exemplu pentru un „glow” aproape mistic, sau Visage - Fade to Grey, chiar dacă este mai rece și minimalist) sau „soft focus" (imaginea ușor cețoasă, aproape onirică, pe care-o întâlnim la Sade - Smooth Operator sau la Bonnie Tyler - Total Eclipse of the Heart ) ofereau clipurilor un aer de vis sau de fantezie futuristă.
Inovația în animație a venit, și ea, tot în anii ‘80. Exemple ca A-ha - Take On Me sau Peter Gabriel - Sledgehammer au împins limitele vizuale pentru că au folosit tehnici precum rotoscopia sau stop-motion-ul într-un mod care pare spectaculos chiar și astăzi.
Identitatea vizuală a clipurilor era locul unde genurile se amestecau și normele erau provocate.
De exemplu androginia. Annie Lennox sau Boy George au folosit videoclipul pentru a redefini estetica masculinității și feminității, un concept pe care tânăra generație de azi îl reîmbrățișează cu entuziasm.
Sau, de ce nu, excentricitatea. Părul tapat, machiajul strident și umerii proeminenți erau un limbaj al încrederii, unul de frondă împotriva sobrietății decadei anterioare.
Estetica merge și azi pentru tineri deoarece este tactilă. Imperfecțiunea creativă a anilor '80, culorile care „sângerează" puțin pe margini sau montajul uneori naiv, oferă o senzație de real și de joacă pe care tehnologia modernă, deși mult mai avansată, se chinuie uneori să o reproducă.
Playlist video
Și acum urmează prăjitura, după atâtea informații. Iată ce propuneri vă fac pentru a vă lămuri despre estetica vizuală a anilor ‘80.
Thriller - Michael Jackson (1983) este, probabil, cel mai important videoclip făcut vreodată. A spart bariera dintre muzică și cinema. Clipul muzical s-a mutat la cinema, iar controversele au apărut din cauza tematicii horror și a lungimii sale neobișnuite, dar inovația a constat în faptul că a arătat dispoziția oamenilor să se uite la un videoclip ca la un film de lungmetraj.
Like a Prayer - Madonna (1989), iar aici avem un amestec ideal de poveste și controversă pură. Ea a utilizat simboluri religioase (cruci arzând, un sfânt de culoare care prinde viață) care au dus la proteste din partea Vaticanului și la pierderea unui contract publicitar uriaș cu Pepsi. Dar… A arătat că un videoclip poate fi transformat într-o declarație politică și socială.
Take On Me - A-ha (1985) este, din punct de vedere vizual, un triumf al tehnicii rotoscopiei. Combinarea actorilor reali cu desenele în creion a creat un univers fantezist care este proaspăt și astăzi. Inovația tehnică a fost atât de mare încât a stabilit un standard de neatins pentru estetica animației în muzica pop.
Sledgehammer - Peter Gabriel (1986), după unele surse cel mai difuzat clip din istoria MTV și pe bună dreptate, a folosit tehnicia stop-motion și a pixilației (este o variantă a tehnicii stop-motion, în loc să folosești marionete din plastilină sau obiecte, folosești oameni reali pe post de păpuși cadru-cu-cadru). Muncă de sisif, dar rezultatul a fost un colaj vizual suprarealist care nu semăna cu nimic din ce se făcuse până atunci. Eu aș zice că până la urmă videoclipul a ieși ca o formă de artă plastică în mișcare.
Girls on Film - Duran Duran (1981) a fost unul dintre primele clipuri care a testat limitele cenzurii. Versiunea needitată a fost interzisă pe MTV și la BBC din cauza conținutului sexual explicit. A fost o mișcare strategică, controversa i-a făcut faimoși, iar estetica lor de „băieți frumoși în locuri luxoase" a definit glamour-ul decadei.
Rockit - Herbie Hancock (1983) a venit într-o perioadă în care toți artiștii voiau să fie în fața camerei. Dar Hancock a ales să nu apară deloc. Videoclipul prezintă niște manechine robotice ciudate care se mișcă într-un apartament și dau o atmosferă post-modernă și ușor neliniștitoare. A fost o inovație mare în designul de set și în utilizarea roboticii.
Relax - Frankie Goes To Hollywood (1983) are clipul original plasat într-un club S&M și fost atât de controversat încât a fost interzis aproape imediat. Pentru vremea respectivă a fost un act de curaj incredibil și a adus cultura underground în atenția publicului larg. Inovația a stat în estetica sa brută și în refuzul de a cere scuze pentru tematica abordată.
La Every Breath You Take - The Police (1983) inovația este simplitatea și eleganța. Filmat în alb-negru, cu un iluminat de tip „film noir", clipul a adus o notă de maturitate și seriozitate într-o epocă a culorilor stridente. Controversa vine din discrepanța dintre imaginea calmă și versurile care descriu, de fapt, o obsesie bolnăvicioasă.
I Want Your Sex - George Michael (1987) a fost unul dintre primele clipuri care a promovat ideea de sex în siguranță (prin mesaje scrise pe piele), dar a fost totuși considerat prea riscant pentru difuzările de zi. Inventivitatea a constat în modul în care George Michael și-a asumat controlul total asupra propriei imagini, el a trecut atunci de la statutul de idol al adolescenților la cel de artist adult.
Money for Nothing - Dire Straits (1985) este un clip pionier absolut în utilizarea animației pe calculator (CGI). Personajele cubice și saturate pot părea rudimentare azi, dar în 1985 erau o fereastră către viitorul digital. Mai mult personajele pot fi considerate strămoșii spirituali al Mindcraft. Textul piesei a stârnit controverse din cauza limbajului considerat ofensator, dar clipul a rămas un punct de referință pentru începutul erei digitale.
Fiecare dintre aceste clipuri a lăsat o urmă în memoria colectivă pentru că a îndrăznit să iasă din tipare.
Încercăm o concluzie
Poate că tinerii de azi nu au nevoie de contextul politic al Războiului Rece ca să simtă nevoia de a construi o lume mai colorată, au propriile lor bătălii, iar estetica „lo-fi”, cu marginile ei moi și culorile care sângerează, e singura care pare suficient de umană pentru a fi purtată ca scut. Până la urmă, despre asta e vorba în muzică și în imagine, despre o conexiune tactilă care te face să simți că nu ești singur în camera ta, în timp ce asculți o piesă scrisă înainte să te naști. Dacă un personaj cubic dintr-un clip din '85 ne poate face să ne gândim la universurile pe care le construim azi, înseamnă că inovația adevărată nu moare niciodată, doar își schimbă puțin formatul.
