Ascultă, am să-ți spun ceva despre Giorgio Moroder. Aș vrea să fii atent, pentru că poate fi o poveste în care te trezești că ai petrecut două ore pe YouTube urmărind clipuri din 1977 și ai pierdut complet firul zilei.
Da, ne întoarcem în 1977. Lumea suna cam așa, Fleetwood Mac vindea milioane de exemplare din Rumours, The Eagles tocmai lansaseră Hotel California, punk-ul dădea mesele peste cap prin cluburile din Londra. Stilul disco cucerea America printr-o combinație de orchestre scumpe, bass „gras” și voce cu vibrato. Era un moment în care muzica populară era, în mare parte, făcută de niște oameni care cântau la instrumente, un concept destul de logic pentru vremurile alea, dacă stai să te gândești.
Și tocmai atunci, un italian dintr-un sat din Dolomiti, stabilit la München, a intrat într-un studio, a împrumutat un sintetizator Moog de la un compozitor de muzică clasică și a construit, nota cu notă, un sunet. Să zicem că nu prea semăna cu nimic din ce se auzise vreodată pe o scenă de dans.
Piesa se numea „I Feel Love”. Interpreta era Donna Summer. Și dacă ai ascultat-o vreodată la volum mare, nu pe căști, nu pe laptop sau la vreo boxă wireless, ci la volum mare, ca lumea știi că melodia e o bornă, e un înainte și un după.
Ideea de la care au pornit Moroder și co-autorul Pete Bellotte era aproape naivă în simplitatea ei: albumul I Remember Yesterday trebuia să aibă câte o piesă pentru fiecare deceniu muzical, anii '40, '50, '60, '70 și o ultimă piesă care să sune ca viitorul. Ce faci când trebuie să compui viitorul? De unde iei referința?
Moroder s-a inspirat, în parte, dintr-o dezamăgire. A văzut Star Wars, a ascultat cu atenție și a fost consternat de cât de puțin futurist suna. Voia ceva care să vină cu adevărat din altă parte. Și deci a început cu o linie de bass. Moroder povestea că a pornit de la o notă de do, a cerut un sol, un si, și a lăsat secvențiatorul să ruleze.
Tehnic, construcția era o improvizație dictată de limitele mașinăriei. Sintetizatorul ieșea din acordaj la un interval scurt de timp, drept care înregistrau câte 20-30 de secunde, opreau, reacordau, continuau. Tot ce auzi în acea piesă, cu o singură excepție, e electronic. Excepția e toba, care în 1977 nu putea fi replicată convingător de niciun sintetizator. Și deci Keith Forsey, baterist, a stat în studio timp de șapte minute bătut toba.
Donna Summer a ascultat negativul gata și a spus că sună a popcorn. Și-a înregistrat vocea dintr-o singură înregistrare.
Ce s-a întâmplat mai departe e genul de legendă urbană care, în mod miraculos, s-a dovedit adevărată.
Brian Eno și David Bowie lucrau la Berlin la albumul Heroes. Eno a intrat într-o zi în studio cu un single-ul proaspăt lansat și a declarat că piesa respectivă va schimba sunetul muzicii de club pentru următorii 15 ani. Bowie a spus mai târziu că estimarea lui Eno era prea modestă cu vreo două decenii.
Rolling Stone a clasat „I Feel Love” pe locul 1 în lista celor mai bune 200 de piese de dans din toate timpurile, iar Billboard a plasat-o de asemenea pe primul loc în topul celor mai bune 100 de piese de dans.
Acum gândește-te puțin la ce se întâmpla în paralel. Blondie a ascultat atent, iar Heart of Glass, apărut un an mai târziu, purta clar ADN-ul acelei producții electro disco. Sparks au auzit piesa și s-au dus direct la Moroder pentru a înregistra albumul seminal No. 1 in Heaven din 1979. Japan a venit la München. Ultravox s-a dus la Köln să lucreze cu Conny Plank, mentorul Kraftwerk.
Și undeva în același timp, la Paris, Jean Michel Jarre lansa Oxygène, un alt european care înțelesese că sintetizatorul putea fi un instrument orchestral întreg, o lume sonoră în sine. Moroder și Jarre nu se suprapuneau, unul „lucra” pentru ringul de dans, celălalt pentru spații interioare și contemplație, dar amândoi aveau același sentiment că mașinile puteau „cânta” cu suflet. Tot ce s-a chemat synth-pop, house, techno, hi-NRG, Italo disco, toate au un fir care duce înapoi la acea linie de bass înregistrată în bucăți de câte 20 de secunde, de un italian dezamăgit de muzica spațiului intergalactic dintr-un film cu săbii laser, Star Wars.
Dar să nu rămânem blocați în 1977, pentru că Moroder nu s-a blocat.
A compus coloana sonoră pentru Midnight Express, care i-a adus Oscarul în 1979. Și-a continuat colaborarea cu Donna Summer pe piese ca „Hot Stuff” și „Bad Girls”, care au redefinit disco-ul târziu și au pavat drumul spre rock electronic. A produs pentru David Bowie, Blondie, Japan, Sparks.
Și după aceea a venit Hollywood-ul. Serios, zic.
„Flashdance... What a Feeling” cântată de Irene Cara i-a adus un al doilea Oscar. „Take My Breath Away” a lui Berlin, din Top Gun, i-a adus al treilea. Trei statuete. Patru premii Grammy. Și undeva, printre toate acestea, omul a co-proiectat și un supercar, Cizeta-Moroder V16T, împreună cu fostul inginer Lamborghini Claudio Zampolli. Pentru că de ce nu?
În 1984 a luat filmul mut „Metropolis” al lui Fritz Lang și i-a creat o coloană sonoră pop nouă, cu Freddie Mercury, Pat Benatar și Adam Ant.
Ceea ce mă fascinează la Moroder, și uite că am ajuns la miezul problemei, e că el n-a avut o viziune ideologică. N-a pornit cu un manifest. Kraftwerk au pornit cu un manifest, ei au vrut să fie roboți, au vrut să omagieze mașina, Autobahn-ul, The Man Machine-ul. Moroder a pornit de la o întrebare practică: cum ar suna viitorul? Și a răspuns la ea ca un meșteșugar.
El însuși spunea că iubea sentimentul muzicii electronice de dans pentru că era cel mai vibrant sunet pe care îl putea crea. Spunea că nu dansează, dar că și-a dorit să vadă oamenii dansând pe muzica lui.
Povestea despre prima dată când a ascultat „I Feel Love” pe un sistem de sunet adevărat, la Studio 54, omu’ a ajuns acolo în limuzină, a convins portarul să-l lase să intre, a intrat și sala era aproape goală. DJ-ul l-a recunoscut și a pus piesa. Moroder a stat singur pe ringul de dans, nedansând, doar ascultând. A spus că abia atunci a realizat ce era cu adevărat special cu melodia.
Îmi place enorm imaginea asta. Omul care a inventat sunetul pe care au dansat milioane de oameni, stând singur pe ringul de dans, ascultând tare, puternic pentru prima dată ceea ce crease.
Și mai e un lucru. În 2013, Daft Punk l-au sunat.
Piesa „Giorgio by Moroder” de pe albumul Random Access Memories include un interviu cu Moroder și are cu o atenție aproape obsesivă pentru detaliu. Pentru înregistrarea acelui interviu au folosit microfoane diferite din fiecare deceniu în care a trăit Moroder, ori de câte ori vorbea despre o perioadă a vieții sale, era înregistrat cu un microfon care chiar exista în epoca aia.
Moroder spunea că pierduse interesul față de muzică la un moment dat, că se bucurase de viață, golf, artă neon, coniac propriu, proiecte de arhitectură, până când Daft Punk l-au sunat. Și brusc, toată lumea vorbea din nou despre el, exact ca acum patruzeci de ani.
Cincizeci de ani de muzică. Trei Oscaruri. Un supercar. Un film mut restaurat. O linie de bass înregistrată în segmente de 20 de secunde dintr-un sintetizator care tot ieșea din acordaj.
Pune „I Feel Love” la volum mare și înțelegi tot.
