Mă tot întrebam dacă băieții din Bristol mai au ceva de spus sau dacă s-au mutat definitiv în tabăra activiștilor cu normă întreagă. Mă întrebam pentru că tocmai am terminat o cronică fluviu la primul lor disc, „Blue Lines”, care împlinit în aprilie 35 de ani. Aveți răbdare, vine.
Sincer să fiu, după șase ani de tăcere, m-aș fi mulțumit și cu un remix după o reclamă la cafea, doar ca să aud un beat nou. Dar „Boots on the Ground” reprezintă opusul unui remix. Cu siguranță piesa lipsește din arsenalul celor pe care le poți asculta în timp ce speli vasele duminica. Colaborarea cu Tom Waits pare, pe hârtie, echivalentul muzical al unei întâlniri între un detectiv retras din activitate și un grup de hackeri anarhiști.
Factorul Waits și respirația de carton
Tom Waits sună de parcă cineva l-a depozitat într-o pivniță umedă timp de un deceniu și l-a hrănit doar cu praf de pușcă. Respirația lui de la început te face să vrei să-i oferi un inhalator sau un pahar de tărie. Sau ambele. Vocea lui duce piesa spre o scenă de crimă auditivă, iar versul „Now who the hell are these federal pricks? / Hiding in the Senate like a bloated-ass tick” descrie perfect stare de asediu. Waits scuipă cuvintele cu dezgust visceral și transformă politicienii în paraziți care se hrănesc în siguranța unui birou cu aer condiționat în timp ce haosul pune stăpânire pe străzi.
Timpul ca variabilă irelevantă
Când a apărut „Eutopia”, aveam alte priorități, ca omenire, iar faptul că le-a luat șase ani să scoată o piesă pe care Waits o avea deja „în sertar” constituie o dovadă de aroganță artistică și, într-un fel ciudat, îi respect pentru asta. Ei ignoră graba cotidiană deoarece știu că lumea rămâne la fel de defectă ca acum șase ani. Viziunea cinică prinde formă prin versul „Mold your world, a soldier’s just clay / How much does every soldier weigh?”, o intrebare brutală despre modul în care viețile umane sunt reduse la simple unități de măsură, materie primă pentru jocurile de putere ale celor de sus.
Absența hitului și zgomotul alb
Dacă sperai să auzi ceva ce poți fredona în duș, mai bine asculți „Blue Lines” din nou. „Boots on the Ground” conține momente de tăcere care te fac să crezi că s-a stricat boxa și versuri despre oameni care se sufocă în moduri groaznice. Piesa refuză rolul de „fundal sonor pentru relaxare”. Metafora centrală, „Something goes tink when the cartridge is spent / Where do you think all your cartilage went?”, este o paralelă crudă între sunetul metalic al unui cartuș gol și distrugerea fizică, iremediabilă, a corpului celui care a tras sau a fost împușcat.
Verdictul pentru o planetă îngrijorată
Avem în față o piesă grea, inconfortabilă și absolut necesară. Lumea pare că se prăbușește în fiecare buletin de știri, iar Massive Attack și Tom Waits au făcut un tip de muzică ce e plină de sens. E un sunet care ignoră dorința de consolare și te tezeaște forțat. Asculți piesa de trei ori cu lumina stinsă, apoi o lași. Te simți puțin mai inteligent, dar mult mai îngrijorat pentru viitorul planetei.
Neliniștea asta constituie, în definitiv, motivul principal pentru care iubim Massive Attack.
