E dimineață. Cafeaua e fierbinte și căștile sunt deja pe urechi. Reascult lista de aseară, piesă cu piesă, în ordine, cum nu fac niciodată cu nimic altceva în viața mea. De obicei sar, derulеz, schimb. Azi nu. Azi ascult și mă gândesc la cum am ajuns aici și aș vrea să scriu despre asta.
Totul a început, cum încep de obicei lucrurile astea, fără niciun plan.
Era seară, aveam căștile puse și am dat click pe See the Lights - Simple Minds. Știi cum e, nu prea asculți o singură piesă cam niciodată. YouTube știe asta mai bine decât orice terapeut.
See the Lights e din 1991, de pe Real Life, și are un fel de grandoare controlată, e „aerisită”, iar muzica sună mai bine tocmai când are spațiu să respire. Am ascultat-o de două ori. Apoi am dat click pe ce a apărut în coloana din dreapta.
Și am intrat în gaură.
O oră mai târziu eram undeva cu totul diferit. Și în timp ce o piesă se termina și alta începea, mi-a venit în minte un cuvânt: hidden gem. Piatra prețioasă ascunsă. Diamantul pe care nu l-a văzut nimeni sau, mai rău, l-a văzut, l-a ignorat și a continuat să meargă mai departe.
Hidden gem
Un hidden gem în muzică e simplu de definit și greu de uitat. E piesa sau artistul care ar fi trebuit să fie peste tot și nu e nicăieri. E albumul pe care îl găsești la mâna a doua cu prețul unui pachet de gumă și pe care îl asculți acasă și te întrebi, sincer și cu o ușoară furie, cum de nu a spart lumea în două. Un hidden gem nu e ratat, dar e ratat de lume. Diferența e imensă.
Ce face o piesă să cadă într-o așa prăpastie? Uneori e vorba de timing, albumul s-a lansat în aceeași săptămână cu cineva mai mare și mai zgomotos. Alteori e vorba de geografie, ești irlandez, sau galez, sau danez și presa internațională te tratează cu condescendența cu care metropola tratează provincia. Sau pur și simplu muzica ta e prea bună ca să fie simplu de vândut.
Aseară am adunat zece astfel de piese. Dimineața asta le reascult pe toate și-mi dau seama că fiecare dintre ele îmi arată același lucru: lumea ascultă de multe ori cu mintea în altă parte.
1. The Alarm – Rain in the Summertime
The Alarm sunt trupa care ar fi putut să fie U2 dacă U2 nu ar fi existat deja. Galezi, zgomotoși, pasionali. Rain in the Summertime are energie și melodie, atribute ale unui hit. Mike Peters cântă ca și cum viața lui depinde de asta, „and love is these faith that keeps on burning”, și probabil pentru că, la un moment dat, chiar a depins.
2. The Outfield – Voices of Babylon
Lumea știe Your Love și cam atât. Dar Voices of Babylon e dovada că The Outfield aveau mult mai mult în ei decât un singur hit. Melodii sunt construite ca niște mașini nemțești de pe vremuri, hook-uri care nu te lasă să dormi. AOR la cel mai pur nivel al său, ignorat sistematic. Iar cea mai tare senzație e aia că atunci când aud „back to the rhythm that we all came from, Voices of Babylon, streets of London” e Bee Gees. Gezăăăsss…
3. Rodriguez – Sugar Man
Lansată în 1970, ignorată complet în Statele Unite, adorată de o generație întreagă în Africa de Sud, de ce?, fără ca Rodriguez să știe că e adorat de cineva. Sugar Man e o piesă despre speranță îmbrăcată în haine de noapte și fum. Bine, este mult cam complexă și, să zicem, sensibilă („silver magic ships, you carry, Jumpers, coke, sweet Mary Jane”, ca să înțelegi de ce), iar contextul de acum nu mă lasă s-o dezvolt. Documentarul Searching for Sugar Man i-a adus recunoașterea mondială la șaptezeci de ani. Târziu, dar nu niciodată.
4. The Adventures – Broken Land
Irlandezi, 1988, o baladă care se desfășoară ca un peisaj văzut de la geamul unui tren. Broken Land are o emoție care nu se „flexează”, după cum zice Gen Z, vine singură spre tine, din primele acorduri. Dar e frumos că rămâne mult după ce piesa s-a terminat și se poate suprapune cu ce asculți în continuare. Trupa a dispărut, dar piesa a rămas.
5. Echo and the Bunnymen – Rust
Hai să rămânem, asumat, tot la melancolie. 1997, Ian McCulloch revenea cu o trupă pe care lumea o declarase moartă. Rust e melancolică în cel mai solid mod posibil, muzica asta cântărește greu. McCulloch cântă ca un om care știe că frumusețea și decăderea sunt același lucru privit din unghiuri diferite („leaving on the scars where the, Pleasure turns to pain, So point me in a light”). Albumul Evergreen a trecut aproape neobservat. Greșeală colectivă.
6. Tears for Fears – Goodnight Song
Patru minute de frumusuțe pură la finalul albumului Elemental din 1992. Patru minute în care Roland Orzabal construiește ceva atât de fragil și de mare în același timp că îți vine să dai volumul mai tare și să nu respiri. Finalul de album perfect pe care nimeni nu l-a ascultat până la capăt. E primul album după plecarea lui Smith și ar trebui să ai răbdare să asculți până la finalul piesei, se termină grăbit, fără finalizare și lasă totul în aer.
7. James – Born of Frustration
James sunt, în afara Angliei, aproape un secret bine păzit. Born of Frustration are energie și lirică inteligentă, iar Tim Booth are o prezentă care face orice piesă să pară mai importantă decât e. Tim Booth face un strigăt unic, descris drept un „răcnet barbar” sau un apel la luptă al unui războinic amerindian. Strigătul transformă tensiunea într-o victorie. Piesa merita mult mai mult decât a primit. Dar asta e valabil pentru aproape tot ce a făcut trupa vreodată.
8. Roy Orbison – She’ s a Mystery To Me
Roy Orbison a lansat Mystery Girl în 1989, la câteva săptămâni după moartea sa. Știa să cânte durerea mai bine decât oricine altcineva din generația lui. Piesa omonimă e elegantă, nocturnă, produsă de Bono, care semnează și compoziția alături de The Edge. Un ultim cadou, oferit de Orbison, pe care prea puțini l-au desfăcut.
9. Mew – 85 Videos
Danezi, 2003, album Frengers. Jonas Bjerre cântă cu o voce de falsetto care ar trebui să fie imposibil de suportat și care în schimb e imposibil de ignorat. 85 Videos e o piesă despre abundență și gol în același timp, prea multe imagini, prea puțin sens, o angoasă modernă îmbrăcată în cel mai frumos ambalaj pop din deceniul respectiv. Mew au rămas o trupă cult în afara Danemarcei, ceea ce e una dintre marile nedreptăți ale anilor 2000.
10. Cocteau Twins – Lorelei
1984. Elizabeth Fraser cânta într-o limbă pe care nu o inventase nimeni înainte de ea. Lorelei e o piesă care nu poate să fie tradusă și cam ăsta e punctul. Nu-i nevoie să înțelegi cuvintele ca să simți tot ce vrea să transmită. Sunetul e textură pură, stratificat ca sedimentele malului unui râu. Cocteau Twins au construit o lume sonoră complet separată de orice altceva se întâmpla în muzica anilor '80 și lumea i-a aplaudat politicos și a continuat să asculte altceva.
Lorelei se termină. Liniște câteva secunde. Cafeaua e rece de tot acum.
Toate cele zece piese de aici au un lucru în comun dincolo de calitate. Niciuna nu te întâmpină la jumătate de drum. Nu vin spre tine, trebuie să mergi tu spre ele. Clar ăsta este unul dintre motivele pentru care au rămas ascunse. Lumea vrea muzică care să-i sară în brațe. Hidden gem-urile stau în colț și așteaptă ca tu să fii gata.
Și YouTube, cu tot algoritmul lui imperfect și coloana lui de sugestii haotice, face uneori un lucru cool: te pornește din Simple Minds și te lasă, o oră mai târziu, cu zece piese care acum sunt ale tale. De ce? Pentru că tu le-ai găsit, iar diferența dintre a căuta și a găsi e exact diferența dintre un hit și un hidden gem.
Pun play din nou de la început. De data asta știu unde ajung. Și merg tot acolo.
