Dacă ai fi să cauți pe hartă orașul din care vin Khn și Klek de Poitrine, ai găsi Saguenay, Quebec. Aluminiu, iarnă lungă, francofonie tenace. Un oraș industrial din nordul Canadei pe care nu-l găsești în ghidurile de călătorie. Același loc a produs mai întâi Voivod, monștrii sacri ai metal-ului progresiv canadian. La un moment dat va trebui să investigăm serios apa de acolo.
Ăștia doi, de care vom discuta în continuare, s-au strâns în 2019, în cartierul Chicoutimi. Sunt, de fapt, doi frați care au ales să rămână anonimi complet. Khn și Klek de Poitrine refuză să vorbească altceva decât o limbă inventată de ei când sunt pe scenă sau în fața camerelor, pictează, decoreză orice centimetru de piele expusă și apar întotdeauna în costume cu buline alb-negru și măști uriașe din papier-mâché, un material făcut din hârtie macerată (sună mai bine să-i spui în franceză). O declarație de principii asumată până la capăt, o extensie vizuală a aceleiași imaginații pe care o auzi în muzică.
Și ce sunet. Khn cântă la un instrument hibrid comandat special unui lutier din Saguenay, e o combinație de chitară și bass pe două gâturi, fiecare cu frete (barele transversale montate pe grif) microtonale suplimentare, construită în peste 150 de ore de lucru. Microtonalitatea e ceva destul de greu de explicat în cuvinte simple, am să încerc ceva simplu și vizual. Imaginează-ți un pian unde cineva a înghesuit cu forța încă o clapă mică în crăpătura dintre două clape mari. Khn apasă fix acolo, în spațiul unde un pian normal nu are nimic. Klek, la tobe, este de o precizie aproape mecanică, dar cu suficientă căldură umană.
Ei înșiși se descriu ca practicanți de „mantra-rock dada pythago-cubist", ceea ce e ori cea mai bună glumă din rock-ul contemporan, ori o definiție perfect exactă. Probabil amândouă.
Au câștigat premiul pentru artistul anului la Gala alternatif de la musique indépendante du Québec și au semnat cu un agent internațional de booking înainte ca lumea să știe prea bine cine sunt. Apoi a venit sesiunea KEXP, filmată la Trans Musicales în Rennes, distribuită în februarie 2026, și totul s-a schimbat brusc. Milioane de vizualizări, reacții pe YouTube, Dave Grohl scoțând telefonul într-un talk-show ca să arate cuiva clipul. Concertele din Toronto s-au vândut integral în câteva ore.
Acum au lansat Vol. II. Și întrebarea care se pune după orice explozie de popularitate rămâne aceeași: a fost o întâmplare fericită, sau chiar au ceva de spus?
Discul
Să vorbim despre măști. Nu metaforic, ci la propriu. Doi frați din Saguenay care cântă în costume cu buline și capete uriașe din papier-mâché, refuză să vorbească altceva decât o limbă inventată de ei și au numit trupa după o afecțiune cardiacă. Asta-i premisa. Dacă te-ai oprit deja, înseamnă că ai ratat ceva important.
Vol. II – șase piese, 36 de minute. Exact cât trebuie ca să te convingă că știu ce fac, fără să-ți dea timp să te plictisești.
„Fabienk" deschide albumul cu un intro scurt care cedează rapid loc unui val poliritmic greoi. Cea mai apropiată de ceva ce ai putea numi „accesibil" pe acest disc, ceea ce spune enorm despre restul materialului. Vocalele apar mai mult decât pe primul album, pe patru din cele șase piese, și într-un mod ușor mai prietenos față de cântatul din gât și țipetele duale de pe Vol. I.
„Utzp" sună ca un circ dement accelerat care se transformă brusc într-un set de riff-uri grele, cu totul neașteptate. Nici o altă propoziție din cronica asta nu mă bucură mai mult decât asta, pentru că e și adevărată, și imposibil de prezis dacă nu asculți piesa.
„Angor", piesa de încheiere, vine mai lentă, după standardele lor, cu o chitară care construiește tensiune deasupra unui marș de tobă în tempo mediu. Lumea se va împărți în cei care găsesc asta o dezamăgire și cei care înțeleg că un album bun are nevoie de un moment de respirație înainte să te lase singur cu gândurile tale.
Khn și Klek par să nu le pese de opinia nimănui în afară de a lor. Rareori am văzut o trăsătură mai rară și mai de preț în rock-ul contemporan (până la urmă nici nu știu dacă-i sau ce mama soarelui este).
Ce funcționează
Groovul. Pe hârtie, muzica microtonală sună a tortură deliberată, un exercițiu de teorie pentru oameni cu ochelari groși și cafea rece pe birou. În practică, Vol. II sună complex, dar irezistibil de groovy. Klek bate toba cu o precizie de ceasornicar, iar Khn construiește deasupra straturi de bucle și melodii care se împletesc fără să se încurce. Rezultatul? Dai din cap înainte să-ți dai seama că asculți muzică în sferturi de ton. Pitchfork a remarcat că trupa a reușit să ia una dintre cele mai dificile muzici din ultimele decenii și să o facă să te miște cu totul firesc. Rar dai peste o formulare mai exactă.
Ce ne enervează
Scurtimea. Șase piese în 36 de minute înseamnă că albumul se termină exact când ai intrat în starea potrivită. „Angor" se stinge lăsând impresia unui final de capitol, nu de poveste. Iar anonimatul total al trupei, oricât de coerent artistic, face imposibilă orice urmărire a procesului creativ: niciun interviu real, niciun backstage, nicio fereastră spre cum arată muzica asta când se naște. Fascinant ca poziționare, frustrant ca fan.
Dacă analizăm obsesiv lista trupelor care au decis că propria față e un obstacol în calea artei, paralelismul cu Daft Punk apare imediat, dar e o comparație care merge doar până când dai drumul la muzică.
Roboții francezi au ales anonimatul pentru a atinge o perfecțiune digitală, un fel de imaculat tehnologic unde muzica devine un produs finit, lucios, gata de exportat pe ringul de dans. La Khn și Klek, masca servește un scop total opus. Ei folosesc capetele acelea uriașe din papier-mâché și costumele cu buline pentru a te forța să intri într-o lume mult mai personală și mai viscerală decât realitatea.
În timp ce Daft Punk au vrut să dispară în interiorul mașinii, frații de Poitrine folosesc anonimatul ca pe o protecție față de ceva uman și fragil. Muzica lor microtonală, plină de sferturi de ton și disonanțe, reprezintă antiteza preciziei pop-electronice a francezilor. Dacă Thomas și Guy-Manuel au căutat mereu ordinea, Khn și Klek par să venereze haosul organizat.
În final, asemănarea rămâne la nivel de strategie de marketing involuntară. Daft Punk au aratat viitorul când e programat corect, în timp ce Angine de Poitrine sunt despre cum sună prezentul când e lăsat să respire liber sub un strat gros de vopsea și izolare. Sunt două moduri diferite de a spune același lucru: muzica e tot ce contează, restul e doar zgomot de fundal și imagine de care ne putem lipsi.
Concluzia finală
Vol. II demonstrează că Angine de Poitrine au trecut de etapa de curiozitate exotică din Quebec. Complexitatea lor ritmică și curajul de a opera în afara sistemului tonal occidental fac din acest album un punct de referință pentru rock-ul acestui deceniu. Khn și Klek au făcut un disc care te obligă să asculți cu atenție, să accepți disonanța și să găsești frumusețea în locurile cele mai neașteptate. Este, fără îndoială, un triumf al imaginației pure asupra convențiilor comerciale.
