La mijlocul anilor '80 nu aveam nicio idee că Peter Gabriel, Genesis și Phil Collins formează, de fapt, același arbore genealogic. Muzica intra în România pe canale pe care oamenii din afară le-ar fi găsit greu de imaginat, casete aduse de cineva care fusese undeva, copii după copii după copii, înregistrări de pe Radio Europa Liberă sau Vocea Americii prinse noaptea cu antena lipită de geam, discuri care apăreau din senin și dispăreau la fel de misterios. Nu aveai acces la contexte, la interviuri, la istorii de trupă. Auzeai sunete și le agățai de cuie interioare provizorii, fără să știi unde se termină unul și unde începe altul.
„So” a fost albumul care a limpezit pentru mine toată povestea asta. Dintr-odată am putut vedea legăturile, și diferențele, dintre cele trei entități, și am înțeles că sub câteva discuri excelente, printre care și două capodopere, „The Lamb Lies Down on Broadway” și „Selling England by the Pound”, se întinde aceeași rădăcină. Nu că m-aș scuza pentru întârzierea asta, dar pur și simplu, așa intra și circula muzica pe la noi.
La momentul primei ascultări a lui „So”, Gabriel ar fi ocupat ultimul loc într-un top personal al preferințelor față de colegii și urmașii lui de trupă. La patruzeci de ani distanță, l-aș pune pe primul. Ceea ce spune ceva despre relativitatea oricărui clasament și poate și ceva despre ce face timpul cu muzica bună.
Cum sună și ce-și propune
Peter Gabriel a petrecut un deceniu construind o reputație de om care face lucruri interesante pe care puțini oameni le ascultă. Albumele cu numere și titluri ciudate, „Melt”, „Security”, erau respectate, discutate în cercuri restrânse, cumpărate de o categorie de oameni care citesc recenzii de două ori și-și etichetează discurile cu pixul.
Și apoi, în mai 1986, iese „So”, și brusc Gabriel e pretutindeni, la radio, pe MTV, în conversațiile oamenilor care n-au auzit niciodată de Fairlight CMI și nici nu vor să audă. E, în sine, o performanță demnă de atenție că a reușit asta fără să arunce peste bord tot ce construise până atunci.
Sunetul albumului e greu de pus într-o singură cutie, ceea ce e probabil cel mai bun lucru pe care îl poți spune despre un disc din anii '80. Gabriel amestecă funk, soul american, ritmuri africane și braziliene, art-rock și câteva momente de ambient pur, și le amestecă în mod real, nu decorativ. Nu există o piesă „africană" și una „pop" așezate alternativ ca să demonstreze ceva, totul e dizolvat împreună, și albumul respiră uniform de la un capăt la altul.
Gabriel însuși spune că voia să se întoarcă la o formă mai tradițională de compoziție, să se distreze, să fie mai puțin sumbru și misterios. Venise dintr-o perioadă pe care o descrisese drept optsprezece luni de tortură, turnee care-l lăsaseră „gol”, un mariaj care se destrăma, terapie de cuplu. Muzica lui fusese mereu un fel de jurnal, iar „So” e prima pagină în care apare și umorul.
Forma și limbajul
Albumul e produs de Daniel Lanois, canadianul care tocmai terminase „The Unforgettable Fire” cu U2 și care aduce cu el o estetică foarte precisă, sunete organice tratate electronic, reverb mare și aerisit, o senzație de spațiu fizic în care instrumentele stau unele lângă altele fără să se înghesuie.
Gabriel îl alesese pe Lanois nu pentru pedigreul lui de hit-maker, ci pentru munca lui cu Brian Eno, peisajele sonore, atmosfera. Că din combinația asta au ieșit hit-uri de radio e unul dintre accidentele fericite ale deceniului.
Producția a durat un an, cel mai scurt timp pe care Gabriel îl petrecuse vreodată pe un album, după cum notează Lanois cu o ironie bine stăpânită. Procesul a inclus cel puțin două incidente memorabile. Lanois a distrus telefonul lui Gabriel ca să-l țină departe de distrageri și a bătut în cuie ușa studioului cu Gabriel înăuntru până când acesta a terminat versurile pentru „Don't Give Up". Gabriel a spart tocul ușii și era, în mod de înțeles, supărat. Lanois a spus mai târziu că aproape a fost concediat.
Instrumentarul e hibrid prin construcție. Fairlight CMI-ul, sintetizatorul digital cu care Gabriel construise texturile colțuroase ale albumelor anterioare, apare și pe „So”, dar discret, ca un condiment. Basul lui Tony Levin și toba lui Manu Katché (sunt și alți bateriști pe disc, dar el este principalul) formează fundații ritmice care par simple la prima ascultare și se dovedesc, la a treia sau a patra, că au o complexitate poliritmică serioasă. Katché înregistrează „Sledgehammer" dintr-un singur take, în contextul producției perfectionist obsesive a acestui album.
Limbajul textelor se construiește prin imagini concrete, ploaia din „Red Rain", locomotiva cu aburi din „Sledgehammer", strada din „Mercy Street", fără să explice prea mult. Gabriel vrea să fie înțeles, dar nu vrea să fie didactic, și distanța dintre accesibil și banal e mică pe tot parcursul celor nouă piese (8 pe albumul original, 9 pe cel reeditat).
Tema centrală
Povestea, în forma ei cea mai sintetică, ar suna cam așa: un om care a trăit ani buni în buncărul propriei avangarde decide, la un moment dat, să iasă la lumină. „So” e un album despre ce face un bărbat când nu știe cum să primească afecțiunea și când o primește în cele din urmă.
Dacă ar fi să reduci „So” la un singur fir narativ, ceea ce ar fi o violență, dar uneori violențele astea sunt utile, acela ar fi vulnerabilitatea masculină în fața afecțiunii. Nu e un album de dragoste în sensul comercial al termenului, dar aproape fiecare piesă se învârte în jurul aceluiași ax, relația dintre un eu fragil și un tu salvator sau absent.
În „Don't Give Up", bărbatul care și-a pierdut locul de muncă și lumea lui se prăbușește tăcut, în „In Your Eyes", iubirea e un fel de cosmologie personală, în „Mercy Street", Gabriel se aplecă asupra poetei Anne Sexton dintr-un loc de empatie totală față de cineva care n-a găsit ieșirea.
Gabriel recunoaște că procesul de terapie de cuplu din ‘83 - ‘84 i-a deschis ceva. „Am descoperit multe lucruri despre mine și toate sunt în cântecele de pe album", spunea el pentru Rolling Stone în ‘86. „So” e albumul unui om care a văzut ceva despre sine și încearcă să articuleze ce anume, cu mijloacele pe care le stăpânea deja, dar fără distanța ironică sau ermetică a albumelor anterioare.
First single: „Sledgehammer"
„Sledgehammer" devine primul single în aprilie 1986 și ajunge numărul 1 în SUA, numărul 4 în Marea Britanie. Înainte să înceapă sesiunile pentru „So”, Gabriel bâjbâise serios prin ideea de a înregistra un album de cover-uri soul din anii '60. A abandonat planul, dar a scris „Sledgehammer" ca omagiu, l-a chemat special trompetistul Wayne Jackson, cel care cântase cu Otis Redding, ca să obțină sunetul potrivit. În comunicatul de presă al albumului, Gabriel scrie că melodia e contribuția lui la tradiția soul a innuendo-ului sexual ludic și că e despre folosirea sexului ca mijloc de a depăși o ruptură în comunicare. Primul lui mariaj se destrăma în acel an, ceea ce adaugă o notă de amară ironie acestei explicații oficiale.
Ca piesă, „Sledgehammer" stă în picioare aproape în ciuda intenției sale declarate. Textul e construit din metafore sexuale înșirate cu o ingenuitate atât de deliberată, încât ai impresia că Gabriel se amuză copios pe seama propriului exercițiu. Secțiunile de alamă sunt în echilibru perfect cu sintetizatoarele, Gabriel cântă cu o voce mai ușoară decât pe restul albumului, aproape jucăușă, e un om care se distrează și se simte.
Videoclipul, regizat de Stephen R. Johnson cu animație stop-motion de la Aardman și frații Quay, a câștigat nouă premii MTV în 1987 și a rămas cel mai difuzat videoclip din istoria canalului până în anii 2010. „Sledgehammer" a supraviețuit videoclipului și mă bucur tare pentru o piesă care a beneficiat atât de mult de imagine.
Analiza versurilor
„Red Rain" deschide albumul din materia unui vis recurent pe care Gabriel îl avusese. Temele lirice vin din conceptul său Mozo, un personaj rătăcitor bazat pe opera medievală Aurora Consurgens, plină de imagini alchimice și apocaliptice. Pe albumele anterioare, Gabriel interzisese niște elemente de percuție, găsindu-le prea metalice. Reapariția lor pe „Red Rain" e un semnal că vocabularul sonor se deschide din nou.
„Don't Give Up" fusese oferită inițial lui Dolly Parton, care a refuzat, și a ajuns la Kate Bush. Textul e scris din perspectiva unui bărbat prins în angrenajele politicilor de austeritate thatcheriste, un om care și-a văzut lumea dezintegrându-se lent și metodic. Bush vine în refren cu vocea ei înaltă și liniștitoare și dă exact contrapunctul pe care prima voce îl refuza. Gabriel o ținuse în studio stând pe un fotoliu în spatele ei, fără să se uite unul la altul în tot timpul înregistrării. Aranjamentul e deliberat minimalist, acorduri de sintetizator, un pian discret, o percuție care pare să bată în ritmul inimii ascultătorului, indiferent când apesi play. E o piesă despre speranță în condiții în care speranța pare nerezonabilă.
„Mercy Street" e dedicată poetei americane Anne Sexton, ale cărei confesiuni poetice devastatoare au precedat sinuciderea ei din 1974. Titlul vine dintr-o piesă de teatru a lui Sexton din 1969, iar Gabriel nu explică asta, nu construiește o punte între ascultător și subiect, o invocă și atât. O evocă dintr-un loc de empatie totală și lasă piesa să stea singură. Producția, influențată vizibil de Brian Eno, deschide cu texturi ambientale și se mișcă pe o groove afro-brazilian subtilă. Vocea lui Gabriel a fost înregistrată dimineața devreme, pentru adâncimea maximă a registrului.
„We Do What We're Told (Milgram's 37)" ia titlul de la cei 37 din 40 de subiecți din faimosul experiment al psihologului Stanley Milgram. Piesa lui Peter Gabriel, voi insista puțin asupra ei pentru că ne pune o oglindă-n față, ne arată cât de ușor se supun oamenii în fața unei conduceri dure.
Titlul folosește numărul 37 pentru a ne aminti de un test șocant. În acel test, 37 din 40 de oameni au acceptat să rănească un om nevinovat, doar pentru că o altă persoană a apăsat butonul în locul lor și s-au simțit mai puțin vinovați. Versurile melodiei sunt scurte și se repetă ca să sune ca niște ordine de armată. Muzica este tristă și grea, exact ca atmosfera dintr-un laborator unde se fac experimente pe oameni. Piesa e aproape instrumentală, câteva versuri, mult spațiu, o atmosferă care merge spre industrial fără să ajungă acolo.
Ce funcționează
Funcționează, în primul rând, ordinea pieselor. Gabriel era obsedat de secvențiere, a pus pe o casetă toate începuturile și finalurile și a ascultat toate permutațiile posibile. „Red Rain" te lovește, „Sledgehammer" te ridică, „Don't Give Up" te omoară binișor, „Mercy Street" te lasă singur cu tine și apoi „Big Time" revine cu ironia ei țopăitoare, ca o bucată de aer după o scufundare lungă. Structura asta e calculată și calculul ține.
Funcționează Lanois, care înțelege că Gabriel are nevoie de cineva care să-l împiedice să se piardă în meandrele lui. „Voiam ca emoțiile lui să iasă la suprafață", spunea producătorul. „Fără mască, fără văl, fără trucuri. Lasă cântecele să fie auzite." Gabriel a acceptat asta, cel puțin parțial și parțial înseamnă totuși mai mult decât pe oricare dintre albumele anterioare.
Funcționează Manu Katché, poate cea mai subestimată performanță de pe album. Katché aduce un feel ritmic cu o subtilitate poliritmică pe care o simți fizic înainte s-o analizezi.
Funcționează Youssou N'Dour pe „In Your Eyes", o adăugire care transformă o baladă de dragoste într-un imn cvasi spiritual, cu un strat de intenție care depășește povestea personală și devine ceva mai greu de definit și mai greu de uitat.
Ce enervează
Sunetele de Fairlight de pe „That Voice Again" au îmbătrânit prost. Piesa fusese scrisă inițial pentru coloana sonoră a filmului „The Last Temptation of Christ” și reconvertită ulterior, iar producția ei trădează epoca mai clar decât oricare altă piesă de pe disc. Ideile de sub suprafață sunt bune, dar suprafața foșnește.
„Big Time" e distractivă și intenționat superficială, o satiră la cultura yuppie a anilor '80, și exact asta o face, în retrospectivă, cam prea mulțumită de sine. Restul albumului are greutate; „Big Time" e bucuroasă că nu trebuie să aibă. Muzical, devine obositoare după a doua ascultare.
Și mai e „This Is the Picture (Excellent Birds)", colaborarea cu Laurie Anderson care închide ediția CD. Albumul original pe vinil se termina cu „We Do What We're Told", o decizie mult mai bună, care lasă ascultătorul într-un loc inconfortabil și rodnic. „Excellent Birds" dilată finalul fără să-l adâncească.
Concluzie
„So” a împlinit patruzeci de ani pe 19 mai 2026. Câteva momente au îmbătrânit prost, sunetele de sintetizator de pe „That Voice Again" vor dura cât o coafură din aceeași epocă. Nucleul albumului, „Red Rain", „Don't Give Up", „Mercy Street", „In Your Eyes", a rămas intact. Afecțiunea și fragilitatea pe care le articulează aceste piese au un timp de înjumătățire mult mai lung decât al Fairlight-ului.
Gabriel n-a mai repetat performanța comercială a lui „So”. „Us” din 1992 e poate mai complex ca album, mai puțin accesibil. „Up” din 2002 e mai obsesiv și mai întunecat. „So” rămâne singurul moment în care el și publicul larg au ocupat același spațiu și au decis, unanim, că e confortabil acolo. Că poți aduce complexitatea cu tine în mainstream fără s-o sacrifici pe drum. Că poți face un album despre pierdere și empatie și fragilitate și tot să cânte la radiouri.
E o concluzie bună, zic.
