Primul meu impact major cu Eurovisionul a fost în '82 cu Nicole, o nemțoaică așezată pe un scaun, cu o chitară și înconjurată de o formație de acompaniament. Ce contrast față de ce vedem azi, 40 de ani de galop, 44 mai exact, și dacă stai să te gândești la asta cu adevărat, dacă îți dai voie să simți distanța dintre o fetiță de 17 ani care cântă „Ein bisschen Frieden” într-o sală austeră din Harrogate și ce s-a întâmplat sâmbătă seara la Wiener Stadthalle, aproape că ți se face rău de la viteză.
Nicole a câștigat cu un mesaj de pace care a mișcat o Europă îngrozită de Războiul Rece și asta era suficient atunci ca să câștigi cel mai mare concurs muzical televizat din lume. Acum, dacă urci pe scenă fără drone, fără costume de Kukeri, fără coregrafie și fără un beat de club în stare să trezească morții, ești invizibil. Evoluția nu e neapărat rea, dar e copleșitoare.
Viena e un oraș care știe să primească spectacolul, și asta contează mai mult decât ai crede, pentru că Eurovision 2026 a venit cu un bagaj politic suficient de greu încât să facă să cedeze și o valiză de calitate. Cinci țări, Spania, Olanda, Irlanda, Islanda și Slovenia, au anunțat că nu participă, în semn de protest față de prezența Israelului. Dar concursul a mers înainte, cum merge întotdeauna, Eurovision are o capacitate remarcabilă de a absorbi istoria fără să se scufunde sub greutatea ei.
JJ, câștigătorul din 2025 cu „Wasted Love”, a deschis seara cântând aria „Regina Nopții” din „Flautul Fermecat” al lui Mozart. E un gest grandios, de „bine ați venit, suntem Austria”, iar Sala a înghițit totul cu poftă. Și apoi au început cele 25 de țări, una după alta, ca niște vagoane de tren dintr-o gară europeană imaginară unde fiecare peron e altă planetă.
Să ne uităm acum către Top 5 și să incercăm să găsim și niste răspunsuri.
1. Bulgaria - Dara, Bangaranga
Să vorbim despre câștigătoare. Dara, adică Darina Yotova, 27 de ani, mentor la The Voice Bulgaria și una dintre cele mai cunoscute figuri pop din Balcani, nu era printre favorite înainte de Eurovision Week. Casele de pariuri o ignoraseră elegant, pentru că „Bangaranga” e, înainte de orice, incomod de pus într-o cutie.
Când am văzut titlul prima oară, am crezut că nu înseamnă nimic, că e un titlu sunet, un titlu zgomot, pentru că pop-ul le produce din când în când cu satisfacție deplină și m-am năpustit să caut comparații ilustre. Am dat, firește, la The Beatles, „Ob-La-Di, Ob-La-Da”, pe care McCartney l-a construit după o expresie a unui prieten nigerian și pe care Lennon l-a urât cu atâta convingere încât a intrat beat în studio.
Am mai dat de „Wooly Bully” al lui Sam the Sham And The Pharaohs, un titlu fără sens, nimeni nu știe cu certitudine ce înseamnă, deși există teorii (pisica lui Sam, o expresie de felicitare, un animal cu doi coarne).
Am mai dat și de „De Do Do Do, De Da Da Da” al The Police, scris despre puterea nonsensului muzical și transformat, cu o savuroasă ironie a sorții, tocmai într-un hit.
Și la „Tutti Frutti” al lui Little Richard m-am gândit, al cărui refren „a-wop-bop-a-loo-mop-a-lop-bam-boom” e o onomatopee, nu o propoziție sau titlu.
Numai că „Bangaranga” chiar înseamnă ceva: vine din „bangarang”, termen din creola jamaicană și atestat din 1935, cu sensul de zarvă, tumult, dezordine sonoră, o explozie colectivă de energie greu de controlat. Este o descriere exactă a ce a pus Dara pe scena din Viena și am rămas cu lista mea de nonsensuri celebre în minte, ușor jenat, ca omul care poartă după el o umbrelă într-o zi senină.
Spectacolul Darei e construit în jurul ritualului bulgar Kukeri, măști de animale, costume din blană, zgomot ritual menit să alunge spiritele rele, îmbinat cu un beat electronic de club care te face să vrei să dansezi și să fii puțin speriat în același timp, o combinație pe care o cauți ani întregi în orice playlist și pe care rareori o găsești gata ambalată.
Însă coregrafia, semnată de Fredrik Rydman, simplifică și schimbă fundamental imaginea tradițională prin costume moderne și măști transparente.
Măștile transparente de plastic sunt definiția vizuală a neadaptării sociale. Ești la o petrecere, vezi oameni, respiri același aer distilat, dar ai o barieră invizibilă pe față care te împiedică să comunici normal. Dansatorii Darei nu sunt monștri mitologici, sunt tipi modernizați care dău din cap, mecanic, la glumele șefului.
Dara a recunoscut că piesa e despre haosul din capul ei. Și ce face un om când are creierul inundat de prea multe gânduri, prea multe opțiuni, prea multă anxietate? Pune o mască.
La început, măștile par o condamnare la sufocare, un atac de panică pus pe muzică, dar când intră beat-ul greu, de techno agresiv, masca transparentă devine armură.
Dara a câștigat ambele categorii, juriul și publicul, separat, o performanță care nu lasă loc de „da, dar...” și nici de analize despre politica votului.
2. Israel - Noam Bettan, Michelle
Israelul a terminat pe locul doi, iar momentul în care punctele publicului l-au propulsat pe locul întâi a generat huiduieli în arenă care au durat minute bune. Eurovision 2026 a fost umbrit de la bun început de dezbaterea despre prezența Israelului și publicul din sală nu era dispus să separe muzica de context. E complicat, cum e complicat tot ce ține de acel colț al lumii, iar cronica asta nu e locul potrivit pentru a o rezolva, dar nici nu poți ignora că huiduielile s-au transformat în urale când Bulgaria a depășit-o, ceea ce mi-a aratăt cum funcționează sala Eurovision ca organism emoțional colectiv.
Cât despre „Michelle” în sine, o bălăduță, cu Noam Bettan în centru, cu momente de intensitate reală, e o piesă care ar fi câștigat în altă seară, în alt an, fără contextul politic care a plantat o umbră lungă peste toată prestația. Locul doi meritat pe cifre, dar meritul e greu de simțit când primești botezul serii cu huiduieli.
3. România - Alexandra Căpitănescu, Choke Me
Acum trebuie să vorbim despre România, pentru că România a venit cu cea mai interesantă poveste a serii. Alexandra Căpitănescu are 22 de ani și a ales să cânte o piesă de rock greu cu refrenul „I want you to choke me”, ceea ce a generat o controversă în media, care e, de fapt, publicitatea gratuită pe care o vrei dacă ești un necunoscut.
„Choke Me” e o piesă cu coloană vertebrală, o construcție corporatistă, cu un rock care nu face concesii și cu o prezență scenică pe care Căpitănescu o purtat-o cu lejeritatea cuiva care nu realizează că ar trebui să fie intimidată de arena în care se află, ceea ce e, în definitiv, un lucru excelent. Publicul a votat-o generos, juriile de specialitate mai puțin, dar România a obținut cel mai bun rezultat eurovizionist.
Nicole câștiga în 1982 cu un apel la pace șoptit peste o chitară acustică, în 2026 Căpitănescu ajunge pe podium cerând să fie strangulată în față la milioane de privitori și dacă asta nu e un rezumat perfect al celor 44 de ani de concurs, nu știu ce e.
4. Australia - Delta Goodrem, Eclipse
Delta Goodrem a vândut nouă milioane de albume în carieră și în Australia, e probabil cel mai apropiat lucru de o zeiță pop. La Eurovision a venit cu „Eclipse”, un midtempo ballad șlefuită până la luciu, cu un final în care a cântat la un pian plin de sclipici, imaginea aia rămâne, vrei sau nu. A terminat pe locul patru și a declarat după spectacol că are muzică nouă pe drum, adică se apropie de o nouă lansare și iată cum știe să transforme orice apariție în platformă de marketing, calitate pe care o respect.
„Eclipse” e o piesă frumoasă. Frumoasă la modul în care e frumos un apus de soare pe care îl fotografiezi și nu ai chef să-l explici nimănui.
5. Italia - Sal Da Vinci, Per Sempre Sì
Italia a trimis un crooner (un solist vocal care cântă melodii de jazz, swing sau pop tradițional într-un stil intim, cald, șoptit și foarte personal), tomnaticul Sal Da Vinci, care a cântat cu mâna pe inimă, privind gata să plângă spre tavan. Te pregătești să te întristezi, să te gândești la fostele tale iubite, și brusc, BAM!, intră un beat disco-pop care te lovește în moalele capului, ești pe ringul de dans, sub o bilă de cristal, încercând să prinzi un buchet de mireasă aruncat imaginar de Sal Da Vinci.
Versurile sunt exact genul de jurăminte pe care oamenii și le fac când sunt prea fericiți ca să mai gândească limpede: „pentru totdeauna, da”, altare, promisiuni eterne.
Piesa e un atac de panică pentru orice cinic, dar geniul diabolic al muzicii pop constă în faptul că, deși creierul tău îți spune că textul e de o dulcegărie insuportabilă, piciorul tău stâng a început deja să bată ritmul pe podea. Până la sfârșitul celor trei minute fredonezi refrenul și te gândești că, hei, poate că monogamia instituționalizată nu este o idee chiar atât de rea.
Potrivit comentariilor din presă, nota înaltă de la final s-a făcut praf, un moment care ar fi trebuit să fie culminant s-a transformat în ceva ce compari cu un naș de nuntă după prea multe pahare, dar Italia a ales să piardă frumos, ceea ce e, în definitiv, o tradiție națională pe care o prețuiesc.
Ieșind din tot spectacolul ăsta, patru ore de foc de artificii, sclipici, mașini de vânt și fum, politică, huiduieli, lacrimi, dans în sala de presă, mă gândesc la Nicole pe scaunul ei din Harrogate și la „Ein bisschen Frieden”, puțină pace, puțin soare pentru pământul pe care locuim, și realizez că Eurovision nu s-a schimbat atât de mult pe cât pare. A crescut, s-a umflat, a dobândit buget și drone, și LED, și povești despre ritualuri folclorice transformate în banger de club, dar în centrul lui rămâne același lucru ciudat și neașteptat: un om pe o scenă, încercând să te convingă că ce simte el e și ce simți tu.
