Sunt genul de om care, în mod normal, ar trebui să fi văzut Led Zeppelin live. N-am reușit, din motive obiective legate de anul nașterii mele. Dar știu cum sună When the Levee Breaks pe un sistem bun, cu volumul dat mai mult de jumătate și vecinii plecați în vacanță, și asta îți spune ceva despre scala la care lucrau.Ceva simplu și devastator: patru oameni care știau exact ce fac și o făceau mai bine decât oricine altcineva.
Documentarul Becoming Led Zeppelin a apărut pe Netflix și în România, ceea ce înseamnă că n-ai nicio scuză să nu-l vezi în seara asta. Pune căștile bune. Cele mai bune pe care le ai.
Circulă o legendă, și în lumea rock legendele se nasc cu o ușurință suspectă, că Jimmy Page și-a vândut sufletul diavolului la o răscruce de drumuri, la miezul nopții, în schimbul talentului și al gloriei. Povestea e de decenii, alimentată de fascinația lui Page pentru ocultism și pentru Aleister Crowley. Dacă e adevărată, Diavolul a făcut o afacere bună. Led Zeppelin a fost prima trupă formată cu intenția explicită de a deveni cea mai mare trupă rock din lume și care a și reușit. Repede și brutal.
Becoming Led Zeppelin are, de la bun început, o problemă pe care o recunoaște deschis. Ca să pui muzica trupei în film, ai nevoie de acordul trupei. Singura variantă de documentar realizabil despre Zeppelin este una autorizată. Și asta înseamnă că anumite lucruri nu vor fi spuse niciodată. Nu veți afla nimic despre violența lui Bonham și a managerului Peter Grant, despre tratamentul abominabil față de femei sau despre certurile interne legate de bani. Regizorul Bernard MacMahon știe asta, tu știi asta, și toți avem tendința să facem ochii mici și să trecem mai departe, pentru că alternativa, un documentar fără muzica lor, ar fi ca o nuntă fără lăutari.
Dar MacMahon realizează ceva mai bun decât să tipărească legenda.
Filmul urmărește traiectoriile lui Jimmy Page, John Paul Jones, John Bonham și Robert Plant din copilăriile lor în Anglia postbelică, prin scena muzicală a anilor '60, până la întâlnirea din vara lui 1968 și ascensiunea din 1969, cu apogeul în 1970 când devin trupa numărul unu din lume. Sună a rețetă standard de documentar rock. Dar ritmul și nivelul de detaliu sunt cu totul altceva.
Înainte să devină zei, băieții ăștia erau niște tocilari ai muzicii. Page și Jones erau doi dintre cei mai căutați muzicieni de studio din Anglia, cine știa, de exemplu, că amândoi cântau pe înregistrarea temei din Goldfinger a lui Shirley Bassey?
Plant și Bonham veneau dintr-o trupă de blues psihedelic din Birmingham. Când s-au întâlnit pentru prima repetiție, ceva a pocnit în aer. Page a realizat imediat că ăsta era cu totul altceva.
Documentarul se termină odată cu lansarea lui Led Zeppelin II, adică înainte să înceapă anii '70. Nu veți auzi nicio notă din Immigrant Song, Stairway to Heaven sau Kashmir. O decizie radicală pentru un film despre una dintre cele mai mari trupe din istorie, dar limitarea îi dă filmului claritate. MacMahon încearcă să înțeleagă cum s-a aprins flacăra. Și în asta reușește complet.
Faptul că Zeppelin era notorie pentru ostilitatea față de camere de filmat, o politică impusă cu brutalitate de managerul Peter Grant, înseamnă că materialul de arhivă video e surprinzător de rar. MacMahon lucrează cu ce are, câteva apariții TV timpurii, imagini filmate de fani cu camera tremurând, și concertul de la Royal Albert Hall din ianuarie 1970, filmat de BBC.
Pe lângă acestea, montează fotografii, memorabilia și interviuri noi cu cei trei supraviețuitori, plus înregistrări de arhivă cu Bonham, singurul mod în care bateristul mai poate vorbi, acum.
Afecțiunea sinceră pe care Plant, Page și Jones o arată față de memoria lui Bonham e una dintre cele mai puternice componente ale filmului. Trei bătrâni care vorbesc despre al patrulea, cel dispărut de aproape cincizeci de ani. Ai crede că este sentimentalism ieftin, dar pe mine m-au luat furnicăturile pentru că e ceva mai discret și mai greu de dus.
Primul album a fost înregistrat în 36 de ore, răsfirate pe câteva săptămâni în toamna lui 1968. Al doilea, în mijlocul unui turneu american care i-a dus dinspre cluburi mici spre săli din ce în ce mai mari, pe măsură ce vestea se răspândea din gură în gură. Fără internet, fără algoritmi, fără playlist-uri curatoriate. Modul vechi, turneuri neîntrerupte, DJ-i amabili și radio.
Cronicarii mai severi vor spune că MacMahon face o reclamă frumoasă, că evită tot ce e inconfortabil, că publicul țintă sunt superfanii care oricum știau toate astea. Au dreptate. Dar uneori îți dorești să stai două ore într-o sală întunecată și să auzi Good Times Bad Times la un volum care face scaunul să vibreze. Să vezi patru oameni, tineri, ardenți, convinși că știu ceva ce restul lumii n-a descoperit încă, construind o sonoritate care va bântui muzica rock pentru decenii.
MacMahon o spune cu rigoare, cu căldură și cu un respect sincer pentru meserie. Povestea talentului, a muncii, a norocului care a adus patru oameni potriviți în aceeași cameră la momentul potrivit. O poveste perfect rezonabilă.
Dar la răscrucea aceea de drumuri, la miezul nopții, dacă a fost vreodată o răscruce, ce anume s-a semnat, de fapt?
