Ploaia din ianuarie are o calitate rară de a transforma realitatea într-un film indie. Este o zi dedicată listelor, izolării în confortul casei și a muzicii care redă fidel senzația neplăcută a pantalonilor uzi până la genunchi.
Deci, joi, 22 ianuarie. Cerul gri deasupra României. Pantalonii uzi. Știi deja cum merge.
The Blue Nile - Tinseltown in the Rain
Piesa vorbește despre Glasgow-ul nocturn, văzut prin ochii cuiva care se plimbă singur prin oraș în timp ce plouă. Paul Buchanan descrie străzile ude, luminile reflectate, senzația de singurătate amplificată de peisajul urban.
Ceea ce face versurile speciale e faptul că ele nu dramatizează nimic. Nu vorbesc despre o despărțire teribilă sau o tragedie. În schimb, surprind momentul ciudat când conduci sau mergi noaptea prin oraș, plouă, și totul devine dintr-o dată plin de semnificație fără să poți explica de ce. Străzile familiare par străine. Luminile semafoarelor și ale vitrinelor capătă o frumusețe melancolică.
Orașul industrial scoțian devine glamuros doar pentru că plouă și luminile se reflectă pe asfalt umed. E o declarație de dragoste mascată în observații despre vreme.
Versurile descriu o stare emoțională fără să o numească direct. Paul nu zice „sunt trist" sau „îmi e dor". Zice „uite ce bine arată orașul în ploaie" și cumva simți exact ce simțea el când a scris-o.
The National - England
Am ales piesa asta pentru că vorbește despre deplasare. E senzația când ești undeva dar mintea ta e în cu totul alt loc. Matt Berninger cântă despre cineva care stă în Anglia dar gândurile îi sunt departe, probabil acasă în America, e „prins” și „încurcat” în vremea proastă, atât literal cât și metaforic, și nu mai știe cum să recupereze ceea ce a pierdut.
Berninger are talentul ăsta de a face confuzia emoțională să sune într-un fel monumental, fără să fie grandioasă.
Nick Drake - Day Is Done
Piesa e scrisă din perspectiva cuiva care privește pe cineva plecat și încearcă să-l convingă să rămână, dar știe deja că e prea târziu. „When the day is done / Down to earth then sinks the sun / Along with everything that was lost and won" și ziua se termină, totul se întoarce la pământ, victoriile și înfrângerile devin irelevante. E o meditație despre finalitate.
Versurile au o calitate hipnotică, repetitivă. Drake spune lucruri simple: „When the night is cold / Some get by but some get old." Unii oameni supraviețuiesc, alții îmbătrânesc. Asta e. Nu adaugă nimic, doar constată.
De ce merge pentru o zi ploioasă? Pentru că versurile surprind starea când stai pe canapea și privești pe geam și realizezi că ziua s-a terminat fără să fi făcut nimic și ciudat e că nu te deranjează. Ba chiar simți că asta trebuia să fie. Nick Drake a perfecționat arta de a transforma inacțiunea în conținut emoțional.
Piesa nu te mobilizează, nu te motivează. Te validează în pasivitatea ta melancolică.
Joni Mitchell - Blue
„Blue" distilează întreaga intensitate a albumului lui Joni Mitchell într-o povestioară de trei minute despre starea de vulnerabilitate totală când iubești pe cineva dar te simți complet pierdut în propria tristețe. Ea vorbește despre cum albastrul devine o stare sufletească care te înconjoară, despre cum poți iubi pe cineva profund dar în același timp să te simți incredibil de singur, despre fragilitatea pe care o resimți când realizezi că emoțiile tale sunt prea mari și prea complicate pentru a le putea controla sau ascunde.
„Blue" merge perfect într-o zi ploioasă de iarnă pentru că vocea lui Joni Mitchell are aceeași calitate reflexivă ca picăturile de ploaie pe geam, te face să te uiți înăuntru în loc să te uiți afară.
Radiohead - Bullet Proof... I Wish I Was
Thom Yorke cântă despre dorința disperată de a fi invulnerabil emoțional, de a nu mai simți durerea respingerii sau a eșecului, dar versurile dezvăluie exact opusul: o fragilitate totală și o incapacitate de a se proteja de rănile emoționale.
Piesa este în tonul paradoxului vieții moderne, toți vrem să fim tari și de neatins, dar tocmai dorința ne arată cât de vulnerabili suntem de fapt. Yorke vorbește despre limitele pe care le punem în relații, din teamă, despre cum ne retragem înainte să fim răniți, despre dorința de a dispărea sau de a deveni invizibil când durerea devine prea mare. Melodia plutește într-adevăr ca fumul de țigară, cu tempoul lent și hipnotic, chitara electrică care plânge discret în fundal și vocea lui Yorke care trece de la falsetto fragil la murmur resemnat.
Merită ascultată într-o zi ploioasă de iarnă când poți înota în propriile gânduri fără să te judeci prea aspru.
Carole King - It's Too Late
Uite una dintre cele mai mature și calm acceptante piese despre sfârșitul unei relații. Carole King cântă cu claritate liniștită despre momentul în care realizezi că ceva s-a terminat și nu mai poate fi reparat, indiferent cât de mult ai vrea.
Versurile descriu resemnare dureroasă dar necesară când ambii parteneri recunosc că au încercat, dar ceva fundamental s-a schimbat între ei, că visele și speranțele de la început s-au estompat și că cel mai onest lucru pe care îl pot face este să recunoască asta și să meargă mai departe.
Merită ascultată într-o zi ploioasă pentru că piesa are o calitate vindecătoare paradoxală, vorbește despre pierdere și te învață că poți să fii trist și totuși ok în același timp, că acceptarea nu înseamnă lipsa de emoție ci maturitatea de a recunoaște realitatea fără a te distruge pe tine însuți, exact cum ploaia vine și pleacă natural, fără permisiune.
R.E.M. - Nightswimming
„Nightswimming" definește trecerea de la tinerețe la maturitate. Stipe evocă amintiri despre înotul nocturn, despre libertatea neîngrădită pe care o ai când ești tânăr și totul pare posibil, când faci lucruri doar pentru că poți, fără să te gândești la consecințe. Versurile ne spun despre cum acele momente de abandon pur devin, cu timpul, amintiri prețioase dar dureros de îndepărtate, despre cum nostalgia transformă trecutul într-o fotografie perfect iluminată pe care nu o poți atinge niciodată din nou.
Merită ascultată într-o zi ploioasă pentru că ploaia creează un soi de bulă temporală în care trecutul și prezentul coexistă, iar nostalgia lui Stipe devine un însoțitor liniștit, nu o obsesie dureroasă.
The Cure - Lullaby
Robert Smith aduce ceva mai interesant aici, un fel de horror subțire, delicat, care se potrivește perfect cu lumina difuză de ianuarie. Linia de bass e hipnotică ca picăturile pe geam, vocea e șoptită ca un secret pe care nu ar trebui să-l auzi. E înregistrată de parcă ar fi fost făcută sub o pătură, într-o cameră luminată doar de televizorul vechi. Mai puțină autocompătimire, mai multă stare ciudată care te captivează, exact ca o după-amiază care devine noapte prea repede.
Merită ascultată într-o zi ploioasă pentru că are atmosferă de coșmar blând pe care o simți când stai singur în casă și afară se întunecă prea repede, ploaia amplifică sentimentul de izolare delicioasă în care realitatea devine ușor neclară. Robert Smith are un fel aparte în care transformă anxietatea într-o experiență estetică, ploaia devine caseta perfectă pentru starea ciudată de vigilență relaxată când te simți protejat înăuntru dar conștient de întunericul de afară.
Tom Waits - Martha
„Martha" este una dintre cele mai emoționante balade ale lui Tom Waits, e povestea unui bărbat în vârstă care sună o iubire din tinerețe după patruzeci de ani, doar ca să audă vocea ei încă o dată și să-i spună lucrurile pe care nu le-a spus niciodată. Versurile sunt devastatoare în simplitatea lor, el o sună și vorbesc despre copiii lor, despre cum au îmbătrânit, despre viețile pe care le-au trăit separat, dar sub această conversație politicoasă se ascunde un ocean de regret și dragoste nerostită.
E multă durere liniștită în felul în care el realizează că Martha a fost singura persoană pe care a iubit-o cu adevărat, că tot restul vieții a fost doar o așteptare.
Merită ascultată într-o zi ploioasă pentru că are calitatea de bilanț melancolic pe care-l face vremea umedă, ploaia te pune într-o stare în care poți să te uiți la propriile regrete fără să te judeci prea aspru.
Zilele astea ploioase sunt singurele când poți sta cu gândurile tale fără să simți că ar trebui să fii afară făcând ceva „util". Câteva piese și sunetul apei pe pervaz chiar sunt productive. Ianuarie se întinde ca un elastic, ploaia face ca timpul să stea pe loc, dar când ultima piesă se termină și rămâne doar tăcerea densă din apartament, realizezi că ziua asta banală și udă tocmai a devenit ceva ce are sens.
